Şi CNN, dar şi alte canale de televiziune care se respectă, au acordat spaţii informaţiilor legate de funeraliile de stat ale generalului vietnamez Vo Nguyen Giap, considerat eroul al independenţei, înmormântat ieri, la 500 de km de Hanoi, în provincia sa de origine Guang Binh. Avea 102 ani şi fusese marginalizat de regim pentru susţinerea acordată dizidenţilor şi criticile vehemente aduse Partidului Comunist, aflat la putere, acuzat de corupţie endemică. Giap „este generalul poporului şi numele său va rămâne pentru totdeauna gravat în istoria naţiunii”, a declarat la televiziunea de stat secretarul general al PCV, Nguyen Phu Trong, într-un discurs plin de emoţie. Considerat un geniu militar autodidact, „Napoleon cel Roşu”, generalul Vo Nguyen Giap este cel care, în 1954, a reuşit să învingă, într-o manieră zdrobitoare, forţele coloniale franceze, punând capăt dominaţiei acestora în Indochina, dar şi unul din arhitecţii „victoriei” împotriva americanilor, în 1975, ceea ce a permis unificarea ţării. Moartea celui de-al doilea personaj militar iubit al ţării, după fondatorul PCV, Ho Şi Min, decedat în 1969, a fost considerată o mare pierdere pentru popor şi ţară, în alocuţiunea actualului lider comunist de la Hanoi. De reţinut este că acest tactician militar a inspirat şi pe alţii în concepţiile despre războiul de gherilă. Funeraliile au avut amploare, deşi acest gen de adunări populare sunt foarte rare în Vietnam, unde puterea comunistă controlează la milimetru fiecare punere în scenă a unei manifestări, regulat dispersate de poliţie. Nu ştim dacă generalul Vo Nguyen Giap lasă în urma sa memorii, mai ales că aşa ceva în lumea comunistă nu se obişnuieşte, dar, în orice caz, el era unul dintre actorii militari de referinţă ai Vietnamului, care cunoştea eforturile de mediere ale Bucureştiului în cazul războiului cu americanii, deşi în acel moment inclusiv Beijingul se opunea unui asemenea demers, după ne asigură istoricul Larry L. Watts. Motiv pentru care (1966-1967), Bucureştiul s-a angajat în a convinge Beijingul că o pace negociată este de dorit, nevoie fiind de sprijinul său în acest scop. Abia în 1968, când eforturile Bucureştiului începuseră să-şi arate roadele, motiv care i-a adus numele de cod Packers, după denumirea campioanei de fotbal american Green Bay Packers, ca un simbol al încrederii preşedintelui L.B. Johnson în această operaţiune, acesta a remis o scrisoare (98490/14 ianuarie) de gratitudine omologului său român. Eforturile de mediere au continuat până la începutul anilor 1970, dar faptul că acestea au fost secrete nu au adus României nici o recunoaştere în faţa membrilor Congresului sau în rândul opiniei publice din SUA, aceasta rămânând la fel de vulnerabilă la interpretările greşite ulterioare. Până la vizita istorică a lui Bill Clinton – care se opusese războiului – din 2.000, în Vietnam, descrisă ca cenuşie în memoriile sale, din cauza dogmatismului celor cu care a discutat, va mai trece multă vreme, memoria veteranilor, între care se află şi senatorul John McCaine, reţinând grozăviile unei intervenţii armate prin care s-a încercat stăvilirea expansiunii comunismului. În ultimele sale stadii, conflictul vietnamez a atras atenţia întregii lumi. Astăzi Vietnamul are o economie de piaţă inspirată din modelul chinez şi se spune că aceasta are ritmuri de creştere, propunându-şi să devină o naţiune dezvoltată până în 2020. Liderii comunişti îşi fac griji că liberalizarea economică deplină ar putea slăbi puterea lor şi permite accesul ideilor decadente în societatea vietnameză.
