Prin colbul atâtor încercări la care suntem martori ori protagonişti în cotidianitatea precară, trecem adesea pe lângă lucruri şi întâmplări care, în felul în care ni se dăruiesc, ar trebui să ne mai însenineze, să ne sustragă acestui defetism pernicios căruia i-am devenit clienţi benevoli.
Mă aflu de trei zile la Curtea de Argeş, invitat la cea de-a 18-a ediţie a Festivalului Internaţional „Nopţile de poezie”, organizat de doi admirabili scriitori, poeţi şi traducători, Dumitru M. Ion şi Carolina Ilica. Excelenţi amfitrioni, angajând, prin ani de diligenţe instanţele edilitare, locale, judeţene şi, cu ceva noroc, şi unele naţionale, ei au pus bazele unei fundaţii sub ambiţiosul generic „Academia Internaţională Orient-Occident”, editând cărţi şi antologii de poezie – şi nu numai – cu intenţia asumată de a reconstitui acea legătură osmotică, spirituală, dintre Răsărit şi Apus.
Mărturisesc că am fost peste măsură de surprins de dimensiunea acestei manifestări: peste 40 de poeţi din aproape 30 de ţări de pe toate continentele s-au reunit aici într-o comuniune creativă cum rar mi-a fost dat să întâlnesc de-a lungul anilor, deşi conjuncturi de acest gen nu m-au ocolit.
Geografia literară a lumii se regăseşte aici, în ambientul unui loc binecuvântat reprezentat de leagănul civilizaţiei noastre seculare, în toată captivanta ei diversitate, lingvistică, dar nu numai: stau de vorbă cu poeţi consacraţi în propriile arii culturale dar şi recunoscuţi pe plan internaţional, din Franţa, din Germania, din Estonia, din Ucraina, din Spania, din Mexic, din Canada, din Slovenia, din Argentina, din Turcia, dar şi din Japonia ori din Hong Kong, din Tunisia ori din Irak şi din Siria.
În ciuda vremii capricioase, fiecare zi e plină de manifestări, de dezbateri aplicate ori cu caracter informativ, de documentări asupra istoriei locului şi a zonei, aşa cum s-a întâmplat vineri spre prânz, la Complexul Curtea Domnească. Cele câteva ceasuri au trecut pe nesimţite sub impactul informaţiilor pe care gazdele le-au oferit cu aplomb şi cu pasiune şi care aveau să-i pasioneze şi să-i surprindă pe oaspeţii lor. Sunt evidenţe verificate pe viu, împărtăşite de noii mei prieteni, Gillian Bickley, spre exemplu (din Ţara Galilor, captivată de similarităţi istorice între meleagurile natale şi cele de aici) ori Yolanda Duque Vidal (ciliană rezidentă de trei decenii în Canada, peregrină fără voie după dictatura lui Pincohet din îndepărtatul 1973).
Poezia – transparentă aici şi acum în idiomuri diverse, fiind prezentată în limba maternă şi în română ca şi într-o limbă de circulaţie – şi-a verificat din plin calitatea ei indisolubilă de vehicul de comunicare cu mult mai flexibil decât se crede îndeobşte.
Însă ceea ce surprinde şi fascinează – lucru a cărui percepţie o cam pierdusem prin haloul atâtor instigări ale vieţii cotidiene – este frumuseţea locurilor, mirajul acestei aproape miraculoase zone geografice în care locuitorii îmi apar senini şi de aşezaţi în rosturile lor, ostili la grijile cu care ne cotropesc televiziunile naţionale.
Şi mai sunt vestigiile unei istorii, de o vârstă, a neamului românesc, pe care am cam uitat-o, devenind astfel victime ale propriei noastre ignoranţe, care obligă la reconsiderări şi reevaluări, să ne mai scuturăm de complexe de inferioritate cu totul gratuite.
Plouă în reprize, vremea s-a răcit, dinspre Carpaţi ne copleşesc adieri de prospeţimi limpezi, invitând la reflecţie. Totuşi, ne retrezim în freamătul discuţiilor – despre lumea de ieri şi cea de azi, despre globalizare şi despre crize, despre insidiile politicii şi ale omului subt vremi – şi decidem că dialogul e cea mai bună dintre soluţii şi că poezia e un pod al prieteniei, iar Orientul şi Occidentul nu au nimic antagonic, ci sunt părţi ale unui întreg, embleme, egale, ale spiritului creativ uman dintotdeauna.
Curtea de Argeş, 12 iulie
