O Constituţie „uneori” interpretabilă

Am ajuns într-un punct critic, mult mai sensibil decât este perceput de fiecare în parte, nu atât din cauza divergenţelor insurmontabile dintre PDL şi USL sau celor dintre Traian Băsescu şi USL, cât, în principal, interpretării diferite a legii fundamentale a ţării. De către câmpurile ostile. Nici nu s-a gândit vreodată adunarea constituantă că se va ajunge aici. Traian Băsescu s-a comportat realmente onorabil în Parlament, acceptând deschis că procedurile suspendării sunt constituţionale, în conformitate cu regulile statului de drept. Şi-a exprimat, ca şi în 2007, rezervele asupra expresiei „fapte grave”, în înţelesul complex pe care îl are această noţiune în ştiinţa şi practica dreptului, de încălcare a Constituţiei, pe care doar Curtea Constituţională le putea califica, ea fiind autoritatea publică învestită să facă justiţie constituţională. Deşi dreptul de a-l suspenda din funcţie pe şeful statului este unul discreţionar al Parlamentului. Într-una din conferinţele de presă a spus, ulterior, că „nu e cinstit” ce i se întâmplă, pe un fundal drapat cu copertele Constituţiei în vigoare. Psihologic vorbind, Traian Băsescu poate fi înţeles, fiindcă este trimis la popor într-un moment deloc avantajos pentru sine. Şi deloc avantajos pentru ţară, după cum vedem. Dar dramatic este că se consolează pentru mandatele mai bune decât ale predecesorilor săi, fără a-şi reproşa public propriile erori, fără a enumera încercările de coabitare cu noua putere (USL), deşi responsabilităţile prezidenţiale nu aveau vreo legătură cu umorile şi sensibilităţile private. Dacă actuala putere i se părea inconsistentă trebuia făcut tot posibilul pentru a o consolida. Şi nu doar a o vâna. Soliditatea democraţiei noastre depindea, în covârşitoare măsură, şi de propriul aport în întruchiparea de principii şi nu a unor afecte pasagere. Nu avea voie să fie părtinitor tocmai prin prevederile mult-invocatei Constituţii. Şi a fost şi bănuim că inclusiv domnia sa nu poate respinge o asemenea aserţiune. Exemple edificatoare: ignorarea voinţei coaliţiei majoritare, care îl propunea în toamna lui 2009 ca premier pe Klaus Johannis, declaraţia descumpănitoare că nu va numi un premier USL chiar dacă această forţă politică va deţine majoritatea parlamentară, elaborarea proiectului de revizuire a Constituţiei remis guvernului, deşi acesta avea drept de iniţiativă, uzurparea rolului guvernului şi anunţarea tăierilor de salarii pentru bugetari şi aşa mai departe. Inclusiv demersurile exacerbate, antinaţionale, ale unor eurodeputaţi PDL, la Bruxelles, puteau fi stopate dintr-un început, angajate discuţii prelungite cu cealaltă tabără, până la epuizare şi uitare de sine, şi concluziile aduse, apoi, la cunoştinţă, poporului. Multe lucruri omeneşti trebuiau să-i rămână străine şi, dacă împrejurările o impuneau, Traian Băsescu trebuia să fie cel dintâi dispus să piardă. Abia atunci auto-victimizarea devenea credibilă. Aşa cum a fost interpretată Constituţia în vigoare, inclusiv de Curtea Constituţională, s-a ajuns la convingerea că dimensiunile legii fundamentale sunt veşnic variabile. Presa europeană nu se arată deloc indiferentă la ceea ce se petrece la Bucureşti. Şi inclusiv cotidianul „Le Monde”, de regulă extrem de echilibrat, titrează în numărul său de ieri: „Le premier ministre roumain ne convainc pas les dirigeants europeens”. Chiar dacă Victor Ponta, tratat cu reţinere inclusiv de ai săi din Europa, a recunoscut că suspendarea lui Traian Băsescu „ne correspondaient pas aux criteres europeens”. Un scandal intern externalizat n-a făcut altceva decât să resuscite fireştile animozităţi dintre social-democraţi/liberali şi populari (conservatori) din Parlamentul European, într-un context de criză europeană, îngrijorătoare pentru fiecare membru al UE. Şi nu Bucureştiul lipsea de pe agenda problemelor, deşi abordarea este exclusiv politică şi în subsidiar raţională.