Cotidianul milanez „La Reppublica” a avut ideea, în sine salutară, de a consacra un substanţial spaţiu genialului regizor Bernardo Bertolucci şi uneia dintre cele mai consistente capodopere ale sale care îşi au primul reper în scandalosul „Ultim tangou la Paris” şi, probabil, în „Ultimul Împărat”.
E vorba, fireşte, de lunga peliculă cu titlul italian „Novecento” (din câte ştiu, rămas ca atare în mai toate variantele subtitrate) de la a cărei lansare s-au împlinit recent patru decenii. Jurnalista, Arianna Finos, îl vizitează pe regizor în casa sa transformată în studiou din Trastevere, unde şi-a petrecut prima parte a copilăriei, la bunici, printre copiii de ţărani şi cei ai proprietarilor de terenuri.
El, magicianul cinematografiei mondiale ce-şi începuse carierea ucenicind pe lângă Pier Paolo Pasolini, prieten apropiat al tatălui său, Atillio, la rându-i unul din importanţii poeţi ai generaţiei post-montaliene, descrie, pe larg şi cu un calm apăsat nostalgic, că ideea acelei pelicule epopeice (cu o durată de cinci ore şi concepută în două părţi, pe modelul operei lirice) a pornit din această sufragerie, la sugestia unei date nu mai puţin istorice. Se împlinea o cifră rotundă de la moartea lui Giuseppe Verdi, el însuşi devenit, în cea de-a doua parte a existenţei sale, un localnic, jumătate „boier”, jumătate „ţăran”. Deja consacrat, Bernardo Bertolucci şi-a propus să ilustreze Italia – politică, socială, morală, comportamentală – pornind din 1900, anul morţii lui Verdi şi până la 25 aprilie 1945, ziua eliberării de fascism, celebrată, nu fără controverse, şi astăzi.
„Ne-am gândit – mărturiseşte regizorul septuagenar asociindu-l şi pe fratele său, Giuseppe, la actul de moşire a filmului – să cuprindem perioada care merge de la 1900 la 1945 până în ziua Eliberării, 25 aprilie. Vremea celor de la ţară e distribuită pe anotimpuri. Astfel ne-am gândit la o lungă vară pentru copilărie. Pe urmă, protagoniştii cresc şi se face toamnă. Soseşte fascismul, iarna, filmul devine dark (sumbru, n.ns.) cu personajele Attila, Donald Sutherland şi Regina, Laura Betti, care sunt adevăraţi monştri”.
Cine dintre cei ce-au vizionat, de-a lungul celor patruzeci de ani de la premieră, poate uita uşor acea distribuţie antologică, de la Burt Lancaster şi Sterling Hayden, întruchipând figurile celor doi „capi” de familii antagoniste, „boierul” şi „argatul”, sau partiturile extraordinare ale foarte tinerilor, atunci, şi aproape necunoscuţi Gérard Depardieu şi Robert DeNiro, în drumul lor spre gloria de mai târziu?
Şi cum mai toate capodoperele artei îşi au „istoria” lor, mai mult ori mai puţin secretă, să reţinem, din confesiunile regizorului aspectele de culise rămase departe de cinefili. Mai întâi, pentru rolul odraslei ţărăneşti, prima opţiune a fost în favoarea unui actor rus, mai bine-zis sovietic în acel timp, însă oficialii moscoviţi au solicitat ca precondiţie să citească scenariul. Bertolucci a refuzat, fireşte, adversar al oricărui fel de cenzură, de care însă nu va scăpa, paradoxal, nici dincolo de Atlantic, de vreme ce chiar faimoasa reţea de distribuţie, Paramount, a refuzat preluarea peliculei, acuzând, cum altfel, că avea „prea multe steaguri roşii”.
Dincolo de astfel de momente ce ţin de „bucătăria” oricărui film, regizorul declară că, la nivelul mesajului, a urmărit, întâi de toate, să-i dea o replică, amicală, ca de la discipol la maestru, lui Pasolini care continua, chiar în tulburii ani de după revoltele din 68, să denunţe ceea ce numea o transformare sociologică şi culturală a Italiei, dintr-o ţară ţărănească într-una consumistă.
„Voiam să-i demonstrez că acea inocenţă ţărănească pe care el o credea dispărută exista încă. Şi că ţăranii emiliani reuşiseră să-şi conserve, graţie socialismului, identitatea lor culturală”. Şi, apoi, voiam să povestesc marea utopie, revoluţia ţărănească (…) şi, pe deasupra, voia să aducă şi un omagiu propriei sale copilării petrecute printre ţăranii din lumea ce se regăsea în opera poetică a tatălui său. De la ei a auzit, întâia oară, cuvântul de comunist. cu referire la un vecin, activist anunţând în gura mare o demonstraţie pentru a doua zi.
Dezvăluirea i-o făcuse o fetiţă, cu care se juca, spunându-i, printre altele, că ţăranii revoltaţi urmau să-i spânzure pe stăpâni de crengile copacilor, nu însă şi pe el, fiindcă ar fi fost…comunist.
Sigur, Bernardo Bertolucci nu avea să devină un comunist, socialist însă, da, se recunoaşte, în ciuda faptului că frustrările n-au lipsit şi ele sunt cele care l-au determinat să renunţe la proiectul unui film, în oglindă, care să continue din 1945 până la Jubileul din 2000, tot în cheia acelei Utopii. Una, însă, cu siguranţă, pe dos. Şi, astfel, probabil că Pasolini, ucis în noiembrie 1975, s-ar fi simţit, din păcate, recompensat. Apoi, a urmat, la rând, Aldo Moro, şi pentru regizor, încă de atunci „se risipise posibilitatea de a visa în aceeaşi manieră”.
