Romanul care a consacrat-o, ca una dintre marile scriitoare din România, pe doamna Ileana Vulpescu –născută (21 mai 1932) la Bratovoieşti, Dolj- a fost indiscutabil „Arta conversaţiei” (1980), care are ca subiect frământările sentimentale ale unei doctoriţe, ulterior scenariul unui spectacol de mare succes, eroina principală fiind interpretată pe scena Teatrului Giuleşti de actriţa Dorina Lazăr. Bine primit de critica literară, romanul fusese prefaţat de o altă lucrare, „Rămas bun” (1975), în care scriitoarea evoca o familie din secolul al XIX-lea, fiind premiat de Asociaţia Scriitorilor din Capitală. A scris mult, proză şi teatru, a tradus din literatura engleză, franceză şi spaniolă şi a semnat versuri în limba franceză din literatura modernă. De altfel, Ileana Vulpescu este una din marile traducătoare din limba franceză, alături de soţul său Romulus Vulpescu, a lui Francois Villon, în celebra lucrare „Opera omnia”. În 1981, romanul „Arta conversaţiei”, temă de discuţii nesfârşite în momentele de socializare ale acelor ani, a primit premiile „Ion Creangă” al Academiei Române şi „Cântarea României”, pentru ca în 1987 revista „Flacăra”, publicaţie de reală ţinută în acea perioadă, să-i decerneze premiul pentru romanul „Sărută pământul acesta”. Scriitoare de mare ţinută morală, dar şi de mare erudiţie, Ileana Vulpescu a scris, cum spuneam, mult, şi amintim între altele „Rămas bun”, „Antinevralgicul de la ora 5” (piesă în două acte), „Amintirile unui negustor de tablouri” (traducere din A. Vollard), „Rămas bun casei părinteşti”, „În Porthart”, „Arta compromisului”, „Viaţa legată cu aţă”, „Pe apa sâmbetei”, „Notă informativă bătută la maşină”, „Noi, doamna doctor când o să murim?”, „Preludiu” ş.a.m.d.. Împreună cu soţul său, poetul, traducătorul şi publicistul Romulus Vulpescu (5 aprilie 1933 – 18 septembrie 2012), scriitoarea a publicat repovestirea romanului „Gargantua şi Pantagruel” de Francois Rabelais şi singură „Extraordianarele aventuri ale lui Tartarin din Tarascon”. Distincţia naraţiunii nu e lipsită de fineţea introspecţiei psihologice, nici de cordialitate, excluzând orice abilitare acomodantă, efectul unei vieţi intelectuale absorbante şi iradiante. A surprins, după 1990, elitele momentului, prin faptul că n-a refuzat colaborarea la „România Mare” condusă de Vadim Tudor. În romanele ei, din ultima parte a vieţii, cititorul întâlneşte o mentalitate, un stil, o aromă de care s-a dezobişnuit, dar care ar trebui reabilitate. Ce vreau să spun: nu s-a regăsit în lumea firillor egocentrice şi intolerante. Nu cunoştea asemenea micimi ale oamenilor mari, întruchipând un rol de director de conştiinţă şi de mare sensibilitate. Îndrăgostită de Eminescu şi Arghezi. De Craiova doamna Ileana Vulpescu a fost mereu legată: aici a urmat şcoala „Regina Maria” şi apoi liceul „Elena Cuza” (1943-1946) continuat în particular din motive de sănătate, pentru ca la Bucureşti să frecventeze cursurile Facultăţii de filologie, secţia de limba şi literatura franceză, din cadrul Universităţii, potrivit „Dicţionarului general al literaturii române” (2009). „Cetăţean de onoare al Craiovei”, precum şi al comunelor Bratovoieşti şi Mârşani, Ileana Vulpescu rămâne prin sinceritate, blândeţe, verticalitate, un educator care voia a îndrepta societatea pornită pe căi greşite. Prin săvârşirea din viaţă, neamul nostru pierde o mare scriitoare, un mare reper lingvistic, dar şi o educatoare în sensul cel mai larg al termenului. Un detaliu, care nu poate fi ocultat: a cedat întregul fond de carte Bibliotecii Judeţene „Alexandru şi Aristia Aman” din Craiova, care o va omagia de-a pururea. Fie-i ţărâna uşoară!
