Încercând, în articolul de ieri apărut sub titlul Jocul perfid al unor aparenţe (vezi aici) , să-mi definesc o condiţie de neutralitate în raport cu posibile afinităţi cu vreuna din părţile deja încinse în confruntarea mediatică şi stradală din spectrul politic, atrăgeam atenţia asupra riscului iminent al exacerbării crizei deja definite în termenii unui „război români contra români”. Fireşte, sunt conştient de relativismul oricărei condiţii de neutralitate, subiectivismul ne domină şi ne dictează percepţiile, iar circumstanţe diverse, de viaţă, de educaţie etc. ne marchează şi ne schimbă deseori mai mult decât credem şi decât suntem dispuşi să recunoaştem.
Riscul cel mai mare al escaladării tensiunilor până peste pragul în care reconcilierea va deveni aproape imposibilă îmi pare a fi, înainte de orice altceva, aşa cum arătam ieri, „schimbările din mers ale obiectivelor protestatarilor, îndeosebi în măsura dispariţiei, tot din mers, a cauzelor declanşatoare” care le-au determinat. În acest context, toate suspiciunile evocate de o parte şi care în primul moment apăreau puţin credibile, anume tocmai frustrările perdanţilor scrutinului din 11 decembrie, în frunte cu preşedintele Johannis, capătă, de la o zi la alta, conturul veridicităţii unei confruntări gândite, pregătite şi declanşate de o manieră care ies din marja normalităţii jocului politic.
Oricât am încerca să ambiguizăm realitatea faptelor, întreaga dinamică a ceea ce s-a întâmplat de la prima demonstraţie din Piaţa Victoriei se reduce la următoarele: guvernul abia instalat s-a grăbit, prosteşte şi în dispreţul regulii elementare a unei comunicări prealabile şi coerente, să adopte blestemata Ordonanţă cu numărul fatidic 13. Prima reacţie de o vehemenţă în premieră pentru propriul său comportament anterior a sosit de la Preşedinte, preluat imediat de Opoziţia parlamentară şi, într-un timp record, transferat în Piaţă. De aici încolo, erorile s-au succedat de ambele părţi într-un ritm şi tonalităţi de o discordanţă asurzitoare, cu argumente schimbătoare de la o zi la alta, cu poziţionări şi repoziţionări al căror resort a sfârşit în zona umorilor, punând, iarăşi, în paranteză, elemente de consistenţă raţională. E limpede că de la realitatea impusă de cel mai elementar statut al unei democraţii cu adevărat funcţionale – dreptul fiecăruia la opinie şi la afirmarea publică a acestuia – s-a ajuns la o altă realitate, extrem de gravă oricât am dori s-o subsumăm regulilor de drept, aceea a adâncirii clivajului în societate, pe „binomul” (orribile dictu) NOI sau EI, în care fiecare îşi arogă legitimitatea în termeni tranşaţi, iar dialogul şi confruntarea de idei, rectè dezbaterea, în termeni constructivi generatori ai unei stări de normalitate dorită, retoric, de către toţi sunt aruncate la pubelă.
Mi se pare greu digerabil disponibilitatea unor înalţi funcţionari publici de la noi – politici dar mai ales cenzurabili constituţional vorbind – să exhibe în media internaţionale şi nu numai în ele alegaţii despre eventuale decizii, derapaje ori doar acte catalogate sub acest denominator care califică societatea românească într-una complet coruptă, neguvernabilă în termenii unei democraţii reale, cu acuzaţii precis orientate în speţe care însă subzistă de mai bine de un deceniu. Astfel de comportamente le-am mai întâlnit doar în anturajele formaţiunilor radicale şi populiste din unele ţări europene (a se vedea Frontul francez al lui Marie Le Pen, Liga Nordului din Italia ori falangele engleze ale lui Farage).
Cât despre scena de acasă, mă rezum să preiau aici câteva consideraţii nu doar pertinente, ci şi raţional structurate într-un recent post al lui Dorin Tudoran, intelectualul (anti) elitist de a cărui bună credinţă şi judecată, fie şi datorită trecutului său mai îndepărtat ori mai apropiat, e dificil să ne îndoim. El spune, printre altele, că Preşedintele Johannis „nu are dreptul să demită Guvernul”, dată fiind respingerea moţiunii de cenzură, unica formă constituţională pentru un astfel de demers
Preşedintelui Klaus Iohannis i se cere să demită Guvernul.
Întrebarea este nu dacă acest Guvern merită să fie demis, ci dacă preşedintele are dreptul să demită Guvernul?
Se pare că nu îl are, fiindcă demiterea Guvernului se face printr-o moţiune de cenzură adoptată în Parlament. Iar moţiunea a căzut. Redau mai jos continuarea raţionamentului lui Dorin Tudoran (aici) care, împărtăşit ori nu, e limpede că în termenii săi s-ar impune să se desfăşoare, în condiţiile normalităţii exilate, tot procesul ce-ar trebui să urmeze:
„În discuţie rămâne doar preşedintele.
Ne place ori ba, azi, preşedintele nu are de partea sa sprijinul politic al Parlamentului. “Guvernul meu” a rămas şi el o simplă dorinţă.
Dacă preşedintele Klaus Iohannis nu onorează cererea petiţionarului, acesta îi va reaminti că nu e nimic altceva decât „un Relu Fenechiu cu nume german.”
Dacă Preşedintele Klaus Iohannis onorează cererea petiţionarului şi încearcă să demită Guvernul, vom vedea şi o tentativă de suspendare a preşedintelui.
Cum ar putea asta să evite “ca fierberea să ducă la un conflict violent.” e greu de înţeles.
Numai Klaus Iohannis să nu fii în aceste zile!
E mai bine să fii Traian Băsescu şi să acuzi în stânga şi în dreapta, pentru ce nu ai făcut tu timp de zece ani. Să spui, de dimineaţă până seara, ce ai face azi, dacă ai mai fi preşedinte.
Dar cel mai bine este să fii fost pupin prezidenţial reciclat în autoritate morală şi să întinzi capcane în parcul Palatului Cotroceni.
I-a cerut oare petiţionarul de zi preşedintelui anterior să demită vreun Guvern? Și dacă i-a cerut, a fost ascultat? Și dacă nu a fost ascultat, oare de ce nu a fost?
Adevărat: “Românii nu mai vor să fie umiliţi. Preşedintele şi Parlamentul trebuie să le asigure demnitatea. Revendicările revoluţiei civice trebuie ascultate şi respectate.”
De adăugat – “cu integrala respectare a Constituţiei.“
Fără suport legal, orice mişcare făcută azi de un actor politic major nu va duce la detensionarea situaţiei, ci la exacerbarea tensiunii.
Ce s-ar mai putea adăuga în afara riscului pe care îl propun în chiar titlul acestui articol: Somnul raţiunii nu poate decât să conducă la iminenţa unei anarhii. Cu consecinţe pe care, aşa cum anticipam şi ieri, prea puţini, ori poate chiar majoritatea tăcută le resimte ca pe o ameninţare
