Pase scurte / Pase lungi: Amintiri din… deşert!

Era un podcast, recent, cu Dănuţ Lupu, Marius Mitran şi Robert Niţă, simpatizant al Rapidului. Marius Mitran, organic suporter al Craiovei de altă dată şi bineînţeles, al lui Ilie Balaci, al cărui exeget şi-a propus să fie (recent stigmatizat alături de Gicu Dobrin, de Ladislau Boloni), în contre decente cu Dănuţ Lupu, fireşte fan al lui Dinamo and company, adică restul cooperativei securisto-miliţieneşti, care mai cuprindea vasalii de la Victoria Bucureşti şi Flacăra Moreni. Actori mari ai fotbalului din acea epocă, arbitrii Octavian Ştreng, Cristian Teodorescu, Ion Velea, Otto Anderco, Ion Rotărescu, Grigore Macovei, Şerban Necşulescu, Dan Petrescu, Jean Grama, momentan… fără statuie, nu pot fi trecuţi în uitare, pentru faptele lor de arme, în slujba propăşirii fotbalului românesc. Singura echipă 100% organică a fotbalului românesc, o alcătuire naturală şi exuberantă, asfixiată de proiectele birocratice ale celor de la Steaua şi Dinamo Bucureşti, a fost Universitatea Craiova. Ce puteau săvârşi echipele departamentale? Întrebarea corectă este ce nu puteau, fiindcă de fapt făceau legea. Am fost la multe, dacă nu toate, meciurile Craiovei din „epoca de aur” a echipelor îndrăgite de Dănuţ Lupu. Mă opresc la o memorabilă partidă, disputată la 3 mai 1987, între Flacăra Moreni şi Universitatea Craiova (4-1) după un libret înregistrat de generalii patrioţi. În tribuna oficială, din Moreni, col. Marin Bărbulescu şeful IGP Bucureşti (părintele Victoriei Bucureşti), gen. Ion Ghenoiu, şeful serviciului paşapoarte pe toată ţara (mentorul Flacărei Moreni), un satelit al grupării din „Ştefan cel Mare”. Atunci, la acea partidă a apărut în toată splendoarea lui arbitrajul, prestat de Dan Petrescu din Bucureşti (ajutat de Jean Grama şi Nicolae Voinea), ca poliţie politică. A fost nu o partidă ruşinoasă, de felul acesteia au fost destule, chiar în exces, soldată cu violenţe în teren şi în afara lui, fiindcă Universitatea cu Tică Oţet (în al doilea mandat) nu înţelesese să participe la mascaradă. Au marcat Săndoi (min. 38), respectiv Lala (min. 52 – pen.), D. Preda (min. 55), Costel Pană (min. 61), D. Dragnea (min. 82). Nunweiller III, antrenorul morenarilor, îl implora, la un moment dat, pe Tică Oţet să nu se joace „cu ăştia”, şi referirea era la oamenii de ordine. Nelegiuri comise de oameni în carne şi oase şi grade. Am părăsit cu mare dificultate „arena din Moreni”, în urma unei partide de neuitat. Peste care s-a aşezat colbul uitării. În septembrie 1987, în etapa a 4-a de campionat, s-a disputat partida între Victoria şi Universitatea Craiova, încredinţată arbitrului Ştefan Rotărescu din Iaşi. Cea a putut să facă ăsta în teren este fără precedent. A inventat un penalty ratat de Vaişcovici, şi nu a putut să se opună înfrângerii echipei îndrăgite. Golul marcat de Ştefan Stoica a rămas pe tabela de marcaj până la finalul partidei. Nu am cum să cred că miliţia judeţeană, securitatea Dolj, nu aveau cunoştinţă de operaţiunile ilegale sau la liziera legalităţii, privind procurarea de fonduri, fiindă nu „se trăia” doar din vânzarea de bilete şi subvenţia modică a ministerului Educaţiei. S-a scris mult despre Craoiva, dar s-a scris şi strâmb. Nu s-a înţeles, mai exact că atât partidul, cât şi miliţia, dar şi securitatea, nu au depăşit decât rareori o „linie roşie”, poate şi pentru că, înrămată în gazetăria lui Adrian Păunescu (apud TRU), care conducea „Flacăra” poate şi de teama suporterilor, în rândul cărora studenţimea avea o pondere reală, Craiova a rămas în viaţă, ca unul dintre denaturatele produse necunoscute ale vieţii publice. O valoare rară, din care au muşcat copios şi Steaua, dar şi Dinamo cu gura mare şi lipsă de onoare. Craiova a jucat cu o forţă şi o inspiraţie, care au răsturnat lespezile dificile ale anilor 80, când fotbalul era deja o temă de dominaţie politică. Craiova de atunci nu se mai poate naşte… niciodată, şi de aceea a rămas legendă.