Preşedintele francez, Emmanuel Macron, dintr-o mândrie excesivă, adoră suspansul, sedus pesemne de piesa de teatru, în două acte, a lui Samuel Beckett, „Aşteptându-l pe Godot”. Amânase pentru această dimineaţă numirea unui prim-ministru, fiindcă fusese programată pentru ziua de ieri, în incinta Palatului Matignon se instalaseră două microfoane, conform protocolului, dar agenda indecisului preşedinte a cuprins decorarea lui Thomas Bach, şeful Comitetului Olimpic Internaţional (CIO) cu „Legiunea de Onoare”, în prezenţa fostului chiriaş al Matignon, Michel Barnier şi a primarului Parisului, Anne Hidalgo. Identitaea noului premier francez, ca şi a lui… Godot a rămas necunoscută, nu până la sfârşit, ca în piesa pomenită, fiindcă anunţat este numele lui Francois Bayrou, preşedintele MoDem, alăturat lui Macron din 2017. Din 2020 este Înaltul comisar pentru planificare, care acum trebuie să facă faţă unui Adunări Naţionale divizate. De la primele ore ale dimineţii jurnaliştii erau în aşteptare pentru a le fi răsplătită răbdarea în jurul orei 12.40. Francois Bayrou are misiunea de a reuşi acolo unde predecesorul său a eşuat. Alegerea sa pare a fi una dezbătută până în ultimul moment. Este al 4-lea premier în acest an şi al 6-lea premier al lui Macron. Este viziunea însăşi a macronismului. Nu este clar cum va reuşi să evite soarta lui Barnier, întrucât Adunarea Naţională rămâne fracturată, între trei blocuri politice, aproximativ egale, deloc dispuse să conlucreze în armonie. Figură cunoscută în peisajul politic, a cărui încredere stârneşte atât bunăvoinţă, cât şi intoleranţă, fiind considerat un neobosit bivalent, capabil să conlucreze cu dreapta şi cu stânga şi chiar să găsească compromisuri pentru a stabiliza scena politică cât de cât. De reţinut: cota de popularitate a preşedintelui francez, înainte de căderea guvernului Barnier, era de 17%. Se putea consola doar cu faptul că în Germania, Olaf Scholz avea 18%, ambii lideri ai fostului motor al UE, stăruindu-se să rămână, în pofida a ceea ce arată sondajele. Două guverne „centriste” au probat că nu au soluţii inspirate la provocările momentului. Imigraţia, războiul din Ucraina şi relaţiile cu Rusia sunt chestiuni nu uşor surmontabile. Este greu de anticipat, cât se va persevera în acest tip de gândire contagioasă, expresia unui liberalism fără viziune sau promisiune, decât un prezent tern extins. Emmanuel Macron foloseşte frecvent termenul de stabilitate, dar asta nu înseamnă altceva decât a rămâne el la Elysee. Pe acest fundal, inevitabilă a fost ascensiunea partidelor şi ideologiilor alternative. Bardella, liderul Mitingului Naţional, a declarat imediat că Bayrou nu deţine nici o legitimitate democratică, nu va putea coagula o majoritate şi că liniile roşii care l-au doborât pe Barnier nu s-au schimbat. În vârstă de 73 de ani, autointitulându-se „omul de la ţară”, fost ministru la Educaţie şi primar al oraşului Pau, noul premier francez va încerca să deschidă o eră nouă, cea a liniştirii, pe scena politică franceză. Într-un fel, la sfârşitul unei prelungite expectative, el apare triumfător. Criza politică şi instituţională creată de preşedinte, potrivit declaraţiilor imediate, mai degrabă se agravează. Pe motivul că rezultatul alegerilor anticipate nu este respectat, şi alianţa de stânga, cu cel mai mare număr de voturi, chiar dacă n-a atins majoritatea se vede frustrată. Emmanuel Macron, în absenţa unei susţineri rezonabile, în Adunarea Naţională, este cu spatele la zid. Autoritatea lui pe scena internaţională, altă dată de luat în seamă, este acum mai timidă şi mai lipsită de consistenţă, decât ar dori, fiindcă Franţa…
