Judecând după disputa tot mai agitată în jurul proiectului european, sentimentul că zidul Berlinului n-a dispărut decât fizic în acel noiembrie 1989 şi că, deci, umbra sa fantomatică s-a metamorfozat într-o nouă şi o altfel de cortină e tot mai prezent. Pe cât de inconsistentă material, ea îşi etalează cu acribie o vocaţie discriminatorie pe care niciun discurs politicianist n-o mai poate disimula. Denunţul, altminteri definit şi asumat încă de la sfârşitul anilor ’90, al unei Europe cu două viteze, nu numai că n-a fost urmat de vreo soluţie rezolutivă, dar a continuat să alimenteze prodigios sentimentele euroscepticismului, extins azi de la formaţiuni şi grupuri extremiste, de toate culorile, până la nivelul unor categorii socio-profesionale care includ chiar şi pe cetăţenii de rând, fără vreo asociere ideologică.
Sunt tot mai multe şi mai articulate vocile în Europa (în Franţa, în Anglia, în Spania, în Olanda, în Italia, ca şi în România) ce-şi strigă, cu o vehemenţă semnificativă în sine, dezacordul şi insatisfacţia, împinse, mai recent, până la un refuz categoric, faţă de o comunitate fragilizată, în substanţa şi în structura sa, de criză (economică şi financiară), dar şi de incapacitatea, tot mai evidentă, de a-şi rezolva şi de a-şi depăşi contradicţii într-un continuu proces cumulativ.
Cruciada antieuropeană, în creştere şi tot mai tranşantă, îşi arogă însă mobiluri şi resorturi diverse, mergând până la extreme: în Anglia, mentalul conservatorist, cu un pivot înfipt adânc într-un secular orgoliu „imperialist”, în Franţa, recursul la un naţionalism pivotat de nostalgia unui primariat cultural pe cale de a-şi pierde din impedanţa glorioasă, iar în Grecia, Spania şi Italia, sentimentul pierderii unei partide în care arbitrajul (al altora, asimilaţi ca adversari, cu Germania în prim plan) alimentează impresia că, ignorând realitatea de pe teren, toate deciziile se iau la …masa verde.
Strigătele s-au înteţit, în Italia, spre exemplu bulversată acum de mişcări de stradă cu un pronunţat caracter de bătălii de gherilă, lărgind surprinzător şi ameninţător frontul antieuropean, de la „extratereştrii” (Cinque stelle) comicului Beppe Grillo şi „noua” Ligă a Nordului, cu un tânăr condotier la cârmă mai locvace şi mai arţăgos decât expiratul Umberto Bossi, până la resuscitata „Forza Italia” a penalului Berlusconi, criticându-şi aproape injurios foştii „companioni” de şuetă (Barroso şi Merkel), chiar din tranşeele propriei …ideologii, a popularilor.
O cortină, aşadar, cu cât mai intransparentă – măsluită, cum e, pe faliile geografice ale unei surde lupte pentru o supremaţie neasumată făţiş – cu atât mai evidentă şi mai generatoare de nemulţumiri deja în curs de a se articula în proteste destabilizatoare. În Italia, mişcarea unor grupuri de auto-transportatori („forconi”, echivalent cu tradiţia răscoalelor ţărăneşti de odinioară, cu furci şi topoare pe post de …arme) e pe cale să se radicalizeze asociindu-şi, de alaltăieri, sigla de „9 decembrie” şi să cucerească, prin forţă, aşa cum cer doi lideri politici extremişti, Parlamentul.
La noi continuă aceeaşi penibilă scenetă în care Europa, redusă la câteva instanţe nominale, este copios invocată ca …sperietoare. Sindrom al unui mental de colonie: iar de data asta apelativul nu mai e al vadimiştilor protocronişti, ci al unor tineri intelectuali cultivaţi şi expertizaţi în mari centre culturale şi ştiinţifice europene, dar şi al unor istorici de calibrul academicianului Dinu Giurăscu.
În acest discutabil context, mi se pare de-a dreptul hipnotizant faptul că, în timp ce Preşedintele Băsescu în persoană, delegitimat de un vot popular acasă, ne anunţă, sentenţios ca într-o sală de tribunal şi cu acelaşi injurios arţag, că nu mai intrăm în Schengen, nişte consilieri pe care şi i-a confiscat în nume propriu, compromiţându-le menirea de reprezentare a instituţiei şi, deci, a statului, urlă, asemenea „forconilor” italieni, că li s-a furat … Ţara.
Ce-ar mai rămâne de spus? Să ne întoarcem, oare, la zeflemeaua lui Nenea Iancu, cu acea bâlbâită şi comică, în intenţia ei satirică, interogativă budată a onorabilului Caţavencu: „Ce voieşte Europa asta de la noi?”. Mult mai grav pare însă astăzi, dincolo de orice discurs pro ori contra, că ea, Europa, cu şi fără cortine, cu şi fără Schengen, nu prea mai ştie nici ce doreşte cu adevărat de la ea însăşi.
