O revoluţie anti-portocalie

Rezultatele definitive ale alegerilor legislative din 9 decembrie a.c. se ştiu de acum şi, mai degrabă, uluiesc decât confirmă aşteptările optimiste ale taberei învingătoare: USL – 58% (Camera Deputaţilor), respectiv 60% (Senat), faţă de ARD – 16,5% şi, respectiv, 16,7%. O victorie zdrobitoare a alianţei de centru-stânga, repurtată împotriva unei pastişe a CDR – un conglomerat neomogen –, împotriva vremii, dar, mai ales, împotriva lui Traian Băsescu. O sancţiune aspră împotriva tuturor liderilor PDL vinovaţi de aroganţă şi atâtea alte păcate, greu de iertat de un electorat atins până la os de austeritate. Produsele de campanie ale USL au fost puţin colorate şi deloc spectaculoase comparativ cu cele cu care era obişnuită opinia publică. Mai multă sobrietate şi cât mai puţine accente de duritate de limbaj. Consecvenţa s-a manifestat în păstrarea accentului pe formă şi mai puţin pe conţinut, mai ales că şi USL avea deja un stagiu de şase luni la guvernare, cu erodarea aferentă. Afişajul a fost tern, dezbaterile televizate mai mult monocolore, dezlânate, accentuând trăsăturile impuse prin discursurile de campanie ale co-preşedinţilor USL, Victor Ponta şi Crin Antonescu, ambii mizând pe talentul de buni comunicatori şi pe adresarea directă. De partea cealaltă, comunicatorii ARD păreau încremeniţi într-o retorică de-a dreptul anacronică, lipsită de orice inspiraţie. În faţa dezastrului care se profila la orizont, Traian Băsescu a încercat, prin câteva ieşiri intempestive, mesaje cu accente dure anti-Ponta, menite să schimbe un trend evident, anunţat de la alegerile locale din vară. În absenţa oricărei susţineri populare, în antinomie totală cu preşedintele jucător din 2004 şi 2008, liderul schimbării unui întreg sistem, dar şi al revoluţiei portocalii, Traian Băsescu a grăbit rostogolirea ARD, nu spre opoziţie, unde se afla, ci spre dezastru, şi, fără imperfecţiunea unei legi electorale, acum contestată, candidaţii săi nu mai accedeau în parlament. Şi asta din cauza lui Traian Băsescu, cel care îşi sărbătorise prima alegere de preşedinte în mijlocul bucureştenilor înveşmântaţi în portocaliu, iar în noaptea de Anul Nou – 2005 – bea dintr-o sticlă de şampanie, alături de o mulţime încălzită, anunţând parcă naşterea unui nou model de preşedinte. S-a vrut în permanenţă într-o antinomie totală cu „adversarii politici” declaraţi şi nedeclaraţi, dar a ajuns şi la marea masă de alegători, singura instituţie fundamentală pe care o respectase. Dinamismul lui Traian Băsescu, superior oricărui alt politician, priza la voluptatea negativului, predispoziţiile la situaţiile cu potenţial conflictual, „parteneriatul” cu poporul pentru supunerea clasei politice, nu mai contau de multă vreme, şi referendumul de demitere din vară fusese elocvent. Amintirea, fie şi vagă, a portocaliului a produs alergie la popor. La 9 decembrie a.c. am avut o revoluţie anti-portocalie, iar dacă alegerile se desfăşurau în temeiul legii preconizate privind promovarea „uninominalului pur” întreg parlamentul, exceptând reprezentanţii minorităţilor naţionale, dar şi candidaţii UDMR, aparţinea USL. PDL îşi va reveni după o convalescenţă obligatorie. Aşa cum Ion Iliescu reprezintă „istoria PSD” nedusă până la capăt, Traian Băsescu este „o istorie neelucidată” a PDL. Nu suntem în faţa unei alternanţe la putere, ci a unei victorii a democraţiei. O victorie nu tocmai plăcută, dar cine a spus că democraţia oferă doar ceea ce ne place. Cu destui ani întârziere, „revoluţia binelui”, un proiect al PSD, opus „revoluţiei portocalii”, pare să fi avut loc, deşi despre configuraţia aiuritoare a parlamentului actual se va vorbi multă vreme.