La părăsirea Senatului României, în 2004, când trebuia dat votul de circumstanţă pentru a deveni judecător la CCR, s-a întâmplat –fără precedent- un lucru insolit: o unanimitate niciodată atinsă. Stenograma şedinţei menţionează o cascadă de superlative, rareori atribuită unui fost parlamentar, expresia unei recunoaşteri depline a unei activităţi consistente şi competente în Parlamentul României. La părăsirea CCR, nouă ani mai târziu, cu ocazia încheierii mandatului, la 30 mai 2013, în cadrul ceremoniei organizate, preşedintele Augustin Zegrean, parcimonios în atribuirea de complimente, îl numea „maestrul meu”. Despre cel care a fost Ion Predescu –plecat dintre noi- este vorba. Strălucit absolvent al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti şi al Facultăţii de Litere şi Filozofie, domnul Ion Predescu va rămâne în memoria publică drept o personalitatea marcantă a vieţii juridice şi politice din România, a transmis CCR. Mă consider norocos pentru şansa de a-l fi cunoscut şi amintirea lui, nu doar pentru mine, ci şi pentru mulţi alţii va fi mereu un prilej de bunăstare lăuntrică. Avocat de bună calitate în Baroul Dolj, mai exact „un nume”, un continuator al unei linii elevate, de apărători cu vocaţie, cu destul curaj, pentru vremuri încâlcite, Ion Predescu s-a alăturat dintr-un început, dând conţinut şi curaj firavei mişcări a Frontului, într-o confuzie de nedescris, dintr-o asumare, pentru mine, enigmatică. Şi-a văzut de treabă, de pariul său cu sine, de miza –pe muchie de cuţit- a angajării sale. Era atipic. Tobă de carte, înainte de toate. N-a aşteptat invitaţii solemne, n-a cerut compensaţii retroactive. A intrat în scenă. Disponibil, nepărtinitor, încerca a înţelege ceea ce se întâmplă, înscriindu-se pragmatic în procesul de elaborare a unei legislaţii de tranziţie, care l-a costat timp, sănătate şi prieteni. A lucrat cu sârguinţă şi conştinciozitate de invidiat la elaborarea ambelor Constituţii ale României. Şi nu numai. Uneori l-am asemuit cu Petre Pandrea, mai puţin anumite excentricităţi ale acestuia din urmă. Cum se întâmplă, în viaţă, meritele i-au fost recunoscute, de fiecare dată, mai târziu. Ar fi putut de pildă avea un mandat mai lung de ministru al Justiţiei, fiindcă avea multe de spus. Ar fi putut, de pildă, să îi fie încredinţat un curs la Facultatea de Drept, din cadrul Universităţii din Craiova, fiindcă avea ce le spune studenţilor. Vanităţi locale, invidii jenante, şi multe altele, care nu-şi mai au rostul, a fi amintite, l-au frustrat de toate acestea. Informatori de mâna a treia, netrebnici, e drept puţini la număr, care pe vremea când Ion Predescu apăra cu curaj în instanţe tot felul de indivizi, s-au găsit uneori să-l judece în numele principiilor lor de carton. A fost neîndoielnic un om onest, amplasat într-o familie politică, niciodată, dar niciodată, interesat de triviale jocuri de culise. Ştia să fie ferm fără să ofenseze, ştia să fie îngăduitor cu opinia celuilalt, fără să fie flasc. Peste toate avea umor, aplomb şi replică, expresia unei erudiţii fermecătoare şi a unei voluptăţi spirituale impresionante. Se bucura sincer de reuşita celor din jur şi o făcea posibilă dacă era nevoie. Povestea cu şarm franjuri picante din şedinţele Parlamentului. Oricum a fost un personaj de reală ţinută ai cărui paşi pe arterele Craiovei vor rămâne momorabili, după cum numele său va reverbera multă vreme în spaţiul public. Ion Predescu a fost o conştiinţă doljeană autentică. Un model de competenţă juridică, pe care nimeni, niciodată, în nici o împrejurare, nu i-a pus-o la îndoială. Drum bun maestre!
