În câteva declaraţii făcute în ultimele zile, premergătoare întâlnirii din Alaska dintre Donald Trump şi Vladimir Putin, Oana Ţoiu, şefa diplomaţiei de la Bucureşti, de dată recentă, a exprimat destul de coerent şi explicit ceea ce, cu excepţia Ungariei, toate ţările membre UE susţin: prezenţa Ucrainei la masa negocierilor, garanţii de securitate necesare, precum şi menţinerea presiunii economice asupra Federaţiei Ruse. Mai clar, europenii au fost trataţi cu neglijenţă în această chestiune, chiar dacă în joc este securitatea continentului lor. Nu ştim cât de convinsă este Oana Ţoiu de ceea ce spune, dar nu-i putem face nici un reproş, atâta vreme cât „aceasta este linia” şi declaraţia comună a liderilor UE este dovada. Ambele părţi – şi cea americană şi cea rusă – pregătesc de ceva vreme evenimentul, prefaţat prin rundele de întâlniri ale trimisului special al lui Donald Trump, Steve Witkoff, cu Vladimir Putin, convorbirile telefonice ale celor doi preşedinţi, la care se adaugă ceea ce… nu ştim, adică aportul serviciilor de informaţii. Optimismul nu are cote mai ridicate (în valori absolute) decât pesimismul, atâta vreme cât obiectivele SUA, Rusiei şi Ucrainei nu se calchiază. Experţii consultaţi de Kyiv Independent susţin că summit-ul nu va reuşi să-i aducă pe Trump, Putin şi Zelenski la un acord comun privind un armistiţiu complet, „darăminte la un acord de pace”. Kievul ar fi fost de acord cu un armistiţiu necondiţionat, dar a respins orice cerere de recunoaştere a anexărilor, de acum cunoscute sau de retragere a trupelor sale de pe teritoriul ucrainean, revendicat de ruşi. E o situaţie extrem de bizară şi greu de soluţionat, chiar printr-un exces de disponibilitate din partea Kievului. După Maidan 2014, Kievul s-a poziţionat ca un bastion avansat al ordinii liberale occidentale, fără a avea potenţialul necesar ambiţiei. Volodimir Zelenski, susţinut de media europeană şi fluxuri financiare considerabile, întruchipează simbolul rezistenţei a cărei eficacitate strategică rămâne discutabilă. Cât despre UE, aceasta ilustrează o criză profundă a gândirii strategice. Nici unul dintre liderii săi de frunte n-a reuşit, fiindcă nici nu a încercat, să angajeze discuţii cu lideri ai Kremlinului şi asta i se reproşează, chiar de Donald Trump. S-ar putea ca în spatele uşilor închise, în Alaska, să se facă aranjamente pregătite anterior, fiindcă în diplomaţie şi ruşii şi americanii au antecedente. Întâlnirea din Alaska este mai mult decât o simplă discuţie despre Rusia şi Ucraina, ea poate fi şi o redesenare a unei arhitecturi mai largi, care ar putea remodela viitoarea ordine mondială. Există relatări contradictorii despre discuţiile dintre Vladimir Putin şi trimisul prezidenţial american Steve Witkoff, dar nu există nici o probă că liderul de la Kremlin are vreo intenţie de a face compromisuri în ceea ce priveşte obiectivele sale în Ucraina, în privinţa anexării regiunilor cunoscute, demilitarizării şi abandonării aspiraţiei Ucrainei de a adera la NATO. Pe bună dreptate, Ucraina se teme de o pierdere a teritoriilor ocupate, după cum şi recâştigarea lor, pe cale militară sau diplomatică, rămâne greu, dacă nu imposibil, de realizat. După o mediere frenetică se întrevede o convorbire cu Donald Trump a liderilor europeni, în cursul zilei de astăzi. Dar UE nu este, cum spuneam, considerată o parte a acestei discuţii, de o mare amplitudine, dar şi de o mare importanţă. Miza summit-ului din Alaska este mare şi asta se simte deja.
