Neîndoielnic, Sfânta Marie Mare e, prin tradiţie, cea mai mare sărbătoare, după Paşti şi Crăciun, în tradiţia noastră ortodoxă, dar şi în cea creştină, în general. Că, tot prin tradiţie, se spunea că în substanţa ei „meteorologică” se ivesc, într-un alfabet al firii tainice, ascunse aparenţelor, abia vizibile semne ale toamnei e un adevăr uitat în lumea tâlcuirilor satului de-acum probabil predat Istoriei.
În ce mă priveşte, sărbătoarea aceasta sfântă mi-a fost mereu creuzetul în care am lăcătuit figura mamei pe care o chema Maria. Şi de fiecare dată, în apropierea ei, a sărbătorii, pe neştiute, fiinţa-mi întreagă îi reclamă chipul şi identitatea-i unică – prin statutul originar şi universal de MAMĂ – şi ca şi când aş recădea într-un eres deshumat din propriu-mi traseu biografic – mă întorc la Ea ca la un izvor şi izvod al tămăduirii. O fac, de data aceasta, restituind un poem apărut în mai 1989, în revista „Ramuri”, dar scris, cum regăsesc într-o notă a manuscrisului, în august 1987, la împlinirea vârstei de 60 de ani şi la un an de când fusese atinsă de maladia Parkinson căreia avea să-i supravieţuiască încă (doar) 10, într-o succesiune de suferinţe ce s-au transferat iremediabil şi în destinul meu.
MAMEI, LA ŞAIZECI DE ANI…
Nu mai poţi urca şi coborî treptele. Nici pe cele trei prea şubrede
ale bucătăriei de vară în care mai demult ţi-ai instalat un pat simplu
de scîndură – o voluntară pregătire pentru ce va să fie, mi-ai spus.
Însă nici treptele tale nu le mai urci ori cobori: destinul, dacă aşa
se cheamă plaga în care cuţitul zilelor tale străluceşte ca o reptilă
destinul. deci, îşi cîntă perfid aşteptata-i izbîndă. Prea timpurie,
totuşi – gîndesc temător să nu-mi citeşti gîndul. Dar tu, frumoasă
încă în acest trudit schelet pe care-i recunosc de la o mie de leghe,
îmi contempli gîndul cu ochiul însîngerat care nu te-a amăgit
niciodată. “Se apropie ceasul”, îmi spui legănîndu-te în trupul tău
ca-ntr-un mausoleu de cea mai pură marmoră
„Eşti ca o regină asiatică”, îţi spun: “priveşte-ţi seminţia, astăzi,
din calmul înaltei victorii”. Surîzi. Ştirbă. Iţi duci ruşinată mîna
la gură: n-ai purtat niciodată placa dentară, nu ţi-au plăcut
obiectele străine, nici cele de adîncă trebuinţă. Încă iubeşti adularea,
elogiile fie şi mincinoase – dar numai pe ale mele. Surîd şi eu,
nu mai puţin ruşinat, căci ochiu-mi lăuntric înfometează şi plînge.
Cum să mă apăr ? In ce grai ? Am păstrat puţine cuvinte
doar pentru tine: cîteva substantive viclene şi nici un predicat.
Cu ele îţi vorbesc. Cu înţelesurile lor străvechi. “Ce-ţi fac copiii ?” –
întrebi şi întrebarea ta abureşte pereţii. „Bine”, iţi răspund.
Privirea-ţi timorată sapă-n adîncu-mi, mă sfredeleşte, mă arde, mă înăbuşă.
Nu-ţi rezist. “Ai mai slăbit!”- îmi spui gîngăvind. .”Pierzi nopţile. Ai grijă”.
“Da, am grijă. Voi avea grijă”-, promit. Şi iarăşi o îmbrăţişez
cu privirea sfîşiată de spaimă şi nu cutez să-i spun că zece douăzeci de ani
poate din existenţa mea necheltuită îi ofer spre a putea încă să-şi îndrepte spatele
şi să urce şi să coboare – fie şi numai o dată pe zi – treptele
(cele trei şubrezite ale bucătăriei de vară şi pe cele puţine ale vieţii ei
de regină asiatică retrasă astăzi la reşedinţa de platină a inimii mele.
Destinul ei a fost un lung coridor – cu lumini şi umbre, cu suişuri şi căderi.
A bătut la fiecare uşă spre a-şi auzi copiii ţipînd “Intră !”-
şi nimic n-a gîrbovit-o mai mult decît, uneori, absenţa răspunsului
ori teama acestei absenţe. Adesea am uitat să-i deschidem.
Şi, aşa cum s-a obişnuit să trăiască nu s-a plîns niciodată.
Nici astăzi. E fericită. Aşa spune. Şi surîde ştirbă cu mîna ruşinată la gură
ca şi cînd o nevăzută cometă i-ar trece prin bătătură
şi i-ar face un semn numai de dînsa ştiut.
Georocu-Mare, 15 august 1987
