„Iată Pometeştii, iată Adâncata / Scurtul pod de bârne este retrecut / Reînviază mama, îmi zâmbeşte tata… / Vreme cât a curs-a, parcă n-a trecut / Jar şi vâlvorace, soarele urcat-a / Arde grâu-n flăcări, pân’ la brâu crescut / Iată Pometeştii, iată Adâncata / Scurtul pod de bârne este retrecut / Iarba pe tot şesu’ de cosit e gata / Apele-şi deşiră graiul neîntrecut / Pentru viaţa de-astăzi mi-a sosit răsplata / Copilandru vesel din nou m-am făcut / Iată Pometeştii, iată Adâncata”. („Rondelul trecutului”)
Un conac părăsit priveşte neputincios „văile misterioase” ale Amaradiei
Totu-i o poveste veche, uitată sub apăsarea timpului. Pentru noi toţi, mai bine de un secol şi jumătate, vechimea Casei Memoriale „Alexandru Macedonski” înseamnă un şir prelungit de întâmplări, asupra cărora puteam doar reveni, fără a le răstălmăci înţelesul. Aflată pe lista monumentelor istorice ale Doljului, aparţine, din 2006, Consiliului Local Goeşti, după ce fusese donată Consiliului Judeţean Dolj de fostul proprietar Vlad Berlescu, prin actul autentificat la 6 decembrie 2002. Din varii motive, nu s-a 
demarat nici o reabilitare. Vechimea clădirii – circa 160 de ani, dacă nu mai mult – afectată de cutremurele din 1977 şi 1985, absenţa fundaţiei, a jgheaburilor şi a burlanelor, dar şi a oricăror lucrări de consolidare îi ameninţă existenţa. Degradările sunt vizibile, menţionează, între altele, inclusiv un raport de expertiză tehnică elaborat de SC Prospect SRL Craiova. Tavane boltite de vechime, grinzi răzbite de carii, geamuri şi gergevele în paragină. Conacul de la Pometeşti (în prezent, ţine de satul Popeasa), redonat Primăriei Goeşti, cu încă 10 ha de teren forestier, suprafaţă adăugată altei suprafeţe de 39 ha, compus din 7 camere, cu pereţii scorojiţi şi pradă igrasiei, cu simbolistica lor aparte, ar urma, potrivit donaţiei, să găzduiască un colţ memorial Alexandru Macedonski şi o unitate de învăţământ cu profil agro-silvic, cu 10-12 cursanţi, necesari menţinerii fondului de pădure din zonă. Soluţiile tehnice pentru reabilitarea conacului au fost identificate, rămânând doar materializarea lor şi Adam „Sică” Atanasie, primarul comunei Goeşti, se crede capabil să-l scoată din ruine, readucândul la rosturile lui, în foşnetul îmbelşugat al pădurii apropiate. Fiindcă nu mai rabdă doar povara aducerilor aminte. George Călinescu în a sa „Istorie” descrie „văile misterioase şi piscurile împădurite din vecinătatea Amaradiei”, locul copilăriei celor trei fii şi o fiică ai generalului Al. Macedonski (Caterina, Dumitru, Alexandru şi Vladimir), căsătorit cu o descendentă din boieri olteni, Maria, născută Fisenţa, „o femeie plină de graţie, foarte fină, cu figură elinică, măslinie, sprâncene arcuite, păr despărţit printr-o cărare mediană”, cum se desluşeşte din nişte însemnări autobiografice presărate cu franţuzisme, dovadă că avea o educaţie mai ales franceză şi foarte puţin simţul limbii române. Despre general, pe vremea lui Cuza comandant al trupelor din garnizoana Bucureşti şi chiar ministru de război la 4 mai 1859, se spune că sădise pomi şi flori, iar înăuntrul conacului avea o bibliotecă voluminoasă şi panoplia de arme. Călătorea în „caretă” înhămată cu 12 cai de poştă, mânată de trei surugii pe capră, era o „spăimâie” pentru copii, pe care îi silea să stea smirnă la masă, să se uite în ochii lui când vorbea, să-i spună în fiecare zi „bonjour papa”, „bonsoire papa”. Dar generalul avea şi sensibilităţile sale: îşi ducea copii pe braţe la culcare şi îi încărca de daruri. Casa avea coridoare întunecoase şi un salon imens, cu câte o sobă de fiecare parte. De Crăciun, generalul dădea un festin la care copii participau, în haine noi de catifele şi dantele. Alexandru avea un cult atât de profund încât îşi va aminti mai târziu de „portretul tatălui său, pe care a plâns de atâtea ori”.
O copilărie idilică
La conac, care, privit din depărtare, părea un fel de culă oltenească aşezată pe o muchie de deal, atrăgând luare aminte prin obloanele sale colorate, domneau obiceiurile cele mai patriarhale cu putinţă. „Pe coastă în sus, pornesc spre dânsa, ulmi bătrâni, pruni călugăreşti, cu prune cu gât, galbene şi lunguieţe; pruni obişnuiţi, duzi prăfuiţi şi nuci cu foi late şi umbră mirositoare. Amestecaţi în acelaşi asalt pe care prunii şi copacii îl dau dealului, se află un număr oarecare de corcoduşi şi câţiva cireşi. Jos de tot, sub coastă, licăreşte oglinda de argint a unei bălţi. Pe faţa apelor ei nemişcate, o lume de frunze căzute îi întunecă, pe lângă maluri, limpezimea. Aerul însă îi albăstreşte partea de la mijloc, pe când, mai spre luncă, ea se prelungeşte cu un gât şi intră sub întunerecul frunzelor sângerate de moţurile roşii ale trestiilor”. (Adrian Marino, „Viaţa lui Alexandru Macedonski”). Viitorului mare poet (14 martie 1854 – 24 noiembrie 1920) i se deschidea în faţă o curte întinsă şi zgomotoasă, un adevărat paradis al gospodăriilor de modă veche. În cuhnie se pregăteau „lăpturile, smântânurile şi unturile, obicinuite la ţară”; pivniţa gemea de greutatea buţiilor, iar argeaua „răsuna de patru războaie puse în mişcare”. Nu departe, se afla o livadă întinsă de pruni, unde el se juca adesea, din recolta căreia se făcea ţuică, pe care poetul şi-o amintea mereu cu o miş care afectuoasă a memoriei. Valea Amaradiei, loc predilect de zburdălnicie euforică, moara veche, amintită în atâtea rânduri, piscurile împădurite, întreaga privelişte de moşie oltenească, mediul cosmic închis, prielnic romantismelor, traiul patriarhal de la Adâncata, toate acestea lămuresc o trăsătură temperamentală a poetului, ţinând de o construcţie sufletească regresivă. În ciuda atitudinii sale, aparent cosmopolită, snoabă şi de dandy, Macedonski nu a fost niciodată un dezrădăcinat.
În casă se vorbea curent franţuzeşte
George Călinescu ne încredinţează că Alexandru – viitorul poet – avea 14 ani (născ ut 14 martie 1854) când va urma „liceul la Craiova” până în clasa a V-a, „pare-se internat într-un pension”. Ceea ce nu este tocmai exact. A rămas un certificat şcolar de absolvire a clasei a IV-a, datând din 29 noiembrie 1869, eliberat de George Marin Fontanin, director al actualului Colegiu Naţional „Carol I”. Era slab, palid, cu părul blond, buclat, fugea de zarvă şi producea de atunci, probabil, stihuri. La Craiova, îşi va aminti Alexandru Macedonski, „locuiam într-o casă mare, cu acoperiş de şindrilă ţuguiată, având pe fiecare colţ câte o sfârlează de tinichea ruginită, ce înfăţişa un cocoş ce scârţâia ca un scârtei de cum se apuca vântul să sufle. Această casă era înconjurată cu stupuri de trandafiri de dulceaţă, ce întocmeau împrejurul ei nişte minunat de vesele grădiniţe între verzile zăbrele ale micilor garduri ce le despărţeau de curte”. Aici, de două ori pe an, de Paşti şi de Crăciun, familia Macedonski avea obiceiul să-şi cheme rudele şi cunoştinţele la o petrecere, prezidată în capul mesei de general, îmbrăcat în mare ţinută. În casă se vorbea, de altfel, curent franţuzeşte, şi distincţia familială ne îngăduie să pătrundem în atmosfera în care s-a educat viitorul mare poet. Locuinţa bunicilor din Craiova, din mahalaua Sfântul Ioan Sebastian, unde tânărul colegian se întorcea cu bucurie în fiecare vacanţă, avea o curte mare „de te pierdeai în ea (…) din fundul căreia pornea spre pomenita Fântână a Jianului, o grădină de pomi roditori ce se tot prăvălea până ce se înfunda într-o mlaştină unde creştea trestia şi papura”. În această curte veche de oraş de provincie, desigur că poetul se juca de câte ori scăpa de la şcoală. Referirea este la perimetrul actualei Grădini Botanice din Craiova. În 1870, mama sa îl trimite în străinătate, la Gleikenberg, şi Prefectura Dolj îi va elibera un paşaport la 30 martie acelaşi an. Pentru a-şi pregăti bacalaureatul în străinătate, la numai 16 ani, e lăsat cu încredere să colinde singur (Viena, Geneva, Pisa, Napoli, Florenţa, Roma, Paris , Marsilia, Nisa, Lyon). În 1871 se afla la Veneţia, dar apare trecut şi la Facultatea de Litere Bucureşti, pe care se spune că n-a terminat-o, fiindcă nu simţea nevoia. Considera că urma facultatea doar cine dorea să se facă profesor, slujbaş, iar el era fiul generalului Macedonski, fost ministru de răzbel, aparţinea familiilor Urdăreanu – Brăiloiu – Fisenţa, descendenţi ai prinţilor de Lituania. În consecinţă, aştepta omagiile societăţii.
Veleităţi politice
La 19 ani, poetul scoate o gazetă politică, „Oltul” (14 noiembrie 1873), de nuanţă liberală, şi îl atacă pe domnitor „cu acea trivialitate caracteristică vremii. La 23 martie 1875, guvernul conservator îl arestează pe poet la Craiova şi îl depune la Bucureşti pentru vreo trei luni. Obţine, în urma unei proces în care pledează mari avocaţi, achitarea. Era începutul reputaţiei, adică al carierei politice. Se visează deputat când liberalii revin la conducerea ţării, dar se vede înlăturat de pe listă. Nu obţine decât un post provizoriu de prefect. În 1878, ziarul său, „Dunărea”, atacă „Timpul”, ziarul boierilor ciuburgii. În fine, în 1902, aduna doar 18 luni de serviciu public şi aspira la mari roluri sociale. Nu avea carismă politică şi nici ceea ce am numi astăzi discurs . Era doar un… versificator. Cam zăpăcit. Scoate „Literatorul” şi, la 10 februa rie 1883, se căsătoreşte cu Ana Rallet, coborâtoare din familia Ghica din Slătineni.
La propriu şi la figurat: un prinţ al poeziei noastre
Fiecare cultură naţională înregistrează, din când în când şi în circumstanţe „originale”, regretabile accese de amnezie faţă de unii dintre cei ce le-au nobilat prin personalitatea lor, deseori monumentală. Al. Macedonski este, în cazul culturii noastre, unul dintre aceste cazuri. Criticul literar Nicolae Manolescu susţine că recunoaşterea adevăratei valori a lui Alexandru Macedonski, ca şi la Slavici, a venit târziu. Ori, Macedonski este întâiul la noi care socoteşte că „logica poeziei este însuşi absurdul”, radical alta decât logica limbajului uzual sau a prozei şi anunţă „în poezia viitorului”, predominanţa muzicii şi imaginii, cu alte cuvinte a formei. Poet atins precoce de aripa harului, sedus de ultimele ecouri ale romantismului european, ca şi contemporanul său cu un destin încă şi mai tragic, Eminescu, tânărul viitor creator de rondeluri şi maestru de ceremonii al procesului de înnoire a liricii româneşti îşi asumă riscul unui gest insolit, acela de disimulată rezervă faţă de geniul confratelui său ce-avea să sfârşească într-un azil şi, astfel, va trebui să aştepte câţiva ani buni până a se autoîncorona şi a fi încoronat, la propriu şi la figurat, drep un nou prinţ al poeziei noastre.
Şi totuşi… În ciuda acestui episod discutat şi discutabil, generator de atacuri din partea epigonilor eminescieni, Macedonski are inteligenţa şi oportunitatea de destin de a se insera, foarte de timpuriu, pe frontul european al renovării liricii, mai întâi prin simbolism, căruia, la noi, îi va deveni propagator, în teorie şi în praxis, dar şi, ulterior, prin primele tentative ale avangardei, la loc de cinste figurând futurismul italian şi părintele său, Marinetti, pe care poetul român, cu origini doljene, îl cunoscuse la Paris şi, apoi, în Peninsulă.
Locul autorului „Nopţilor”, al rondelurilor şi al câtorva profesiuni de credinţă poetică, în care profetiza „poezia viitorului”, va câştiga, în primii ani ai secolului trecut, în prestigiu şi în prestanţă, în faimosul său cenaclu bucureştean în care trona, la propriu, pe un podium regal al poeziei, făcându- şi ucenicia şi debutul sub cele mai faste auspic ii, nume ce vor marca, la rându-le, în mod decisiv soarta liricii româneşti: Tudor Arghezi şi George Bacovia rămânând printre cele mai răsunătoare. Viaţa şi opera lui Macedonski, deşi bucurându-se cu constanţă de aprecieri şi audienţă şi în perioada interbelică, aveau să fie restituite, cu competenţa şi eforturile neprecupeţite ale unuia dintre marii exegeţi ai literaturii noastre, Adrian Marino care, prin două masive opuri purtând titlurile mai sus menţionate, în primul an al dezgheţului cultural, 1966, şi, apoi, în 1968, vor consacra definitiv şi irevocabil figura princiară a autorului „Nopţilor” („Veniţi: privighetoarea cântă şi liliacul e-nflorit;/ Cântaţi: nimic din ce nobil, suav şi dulce n-a murit”).
Însă, ca în alte contexte şi circumstanţe, ca orice operă culturală şi ca orice destin creator, Macedonski continuă să intrige, să intereseze, să cucerească generaţii de cititori şi de exegeţi, într-un proces viu şi tonifiant de recuperare a mesajelor sale mereu proaspete şi mereu noi.
Rămâne, însă, cum spuneam, o neîmplinire, ca o rană deschisă, printre multe altele, anume indiferenţa pe care instituţii naţionale şi, mai ales, organisme locale, au avut-o faţă de valorizarea şi valorificarea moştenirii şi a memoriei sale pentru prezent şi pentru viitor. Pentru cei ce nu ştiu ori nu vor să ştie, astfel de iniţiative există şi sunt viabile peste tot în Europa şi în lume, iar Alexandru Macedonski este al nostru”, înainte a fi al literaturii româneşti. Înainte de a se prăpădi, bolnav, pensionat cu o sumă de mizerie, el se coboară şi face un ultim apel la caritatea publică, de această dată la preşedintele Asociaţiei Presei Române, solicitând, în calitate de membru fondator, „decan al presei române”, „cât şi ca fost director proprietar al mai multor ziare”, un ajutor de 200 de lei lunar. Un semn de simpatie venit din depărtare îl mişcă până la lacrimi: D. Teleor îi scrie: „Maestre, spune-le la tonţii care te înjură în gândul lor că ai creat zile din «Nopţi» şi ai să fii nemuritor…”. Pentru toţi prietenii şi cititorii săi fără prejudecăţi, Macedonski reprezenta, în acele momente, „un caz scandalos”, şi un publicist obscur din Botoşani avea curajul să o declare pe faţă.
