Trăim – o banalitate a o mai spune – în cea mai cumplită dintre epocile de manipulare din istoria umanităţii. Din nefericire, prinşi, prizonieri voluntari, ba şi cu o prostească voluptate, în această capcană insidioasă, nu mai reuşim să realizăm gravitatea acestei triste condiţii: zi de zi, seară de seară, pe fondul unei crize pe care interminabila tranziţie (ştim de la ce, dar nu ştim încă spre ce: să alegem între lozincile stat de drept, democraţie, economie liberă, ori varianta ceva mai evitată: capitalism sălbatic şi clientalar?) a ridicat-o la dimensiunea unui dureros test, ne lăsăm prinşi în sistemul otrăvit al media transformate în singura tribună a politicienilor şi a regimentelor lor de tribune ocazionali, într-o babilonie la capătul căreia atingem cote neaşteptate de maladii încă neomologate.
Suntem, mai pe şleau spus, manipulaţi, prin demersuri disimulate în înscenări montate cu ori fără talent, ori nemijlocit, fără perdea, prin instigare întrun set de opţiuni pe varianta da ori nu ce va sfârşi, subordonată dintru început cum era, în zarva unei bătălii cu nemiloase premise şi desfăşurător uns cu toate alifiile persuasive de genul care pe care. În fapt, privit mai de aproape, mecanismul nu mi se pare deloc departede baricadele bolşevicei lupte de clasă; cu amendamentul că a devenit, mai ales prin mijlocirea unui sistem mediatic creat pe scheletul societăţii împinse în derivă, o luptă între clanuri. Mesajul axiomatic, oricât de ascuns, este însă acelaşi: nu eşti cu mine, eşti împotriva mea; şi, prin urmare, trebuie să te elimin; în funcţie de context (amplasarea mea pe scăriţa Puterii), o pot face dacă nu fizic (a trecut, cu excepţii de rigoare, vremea crimei mafiote) atunci prin pârghiile unei justiţii încă în carantină, din nepricepere ori din subordonare). Într-un cuvânt, nu se mai poartă confruntarea de idei şi, în consecinţă, numi mai eşti un adversar într-o competiţie de principii şi de program, ci un duşman ce trebuie scos din ring, eventual înainte de start şi cu complicitatea unei tribune dinainte pregătite, subliminal, pentru un astfel de gest.
Trăim, aşadar, în vremea urii viscerale, a negativismului gregar, a acuzelor încrucişate ce nu ocolesc nici zone delicate ale celui mai elementar spirit civic (sunt jigniţi copii, nepoţi, soacre, unchi şi mătuşi, în timp ce părinţii fac obiectul tentativei de eliminare la grămadă cu preopinentul, oricare ar fi el). Cât despre argumente, dovezi, probe, cine mai are vreun interes, oricât de mic, detronat cum e din logica duşmăniei oarbe? X a fost securist? Nu chiar, se presupune că va fi având un unchi, ori măcar un văr, ori vreun amic, excoleg de şcoală care… Şi ce, nu ajunge? Căutaţi, băieţi, cercetaţi, ca într-o parabolă evanghelică scoasă din ecuaţiaei originară (dar ce mai contează?) – bateţi şi vi se va deschide. Dacă nu vreo informaţie cu ştampilă, nr. de înregistrare, adrisant etc., atunci fie şi vreo anonimă, prin vreun dosar de pe la fisc (cele de la CNSAS au un statutaparte, mai selectiv)…
Există – cine mă poate contesta? – în societatea noastră distribuită, aşa cum notam în acest loc chiar zilele trecute, o adevărată voluptate a delaţiunii: un fel de recrudescenţă a tradiţionalei şi anticei pizme, înscrise, se pare, în gena noastră de sorginte mioritică: un gust al turnătoriei ce îi va fi oferit „odiosului” sistem totalitar facilităţi nebănuite de… mişcare. Şi de acţiune, într-o largă şi maladivă zonă de manipulare şi, în consecinţă, de corupere a conştiinţelor, individuale şi colective.
În prezenţa unui neostoit gust al scandalului – singurul sport naţional omologat, astăzi, prin contribuţia celor mai înalte demnităţi ale Statului –, scânteile unor derapări din zona unei civilităţi simple şi presupus istoricizate sunt la îndemână. A se vedea, pe reţelele de socializare, titrările unor ştiri, de altfel, total inocente în raport cu ce vor autorii lor să le facă: ANUNŢ BOMBĂ!, O INFORMAŢIE BOMBĂ!, O ŞTIRE CARE ÎNGROAPĂ ROMÂNIA!, etc. etc., al căror mesaj anxios e demontat la simpla citire a… faptei. Dar cine mai are timp, răgaz, interes să mai ia în seri litera faptei. Spiritul manipulator e mult mai tentant, întrucât mai captivant(sic!) şi mai… scandalos.
Ne place scandalul şi am avut, în ultimii ani, adevăraţi maeştri în domeniu, în frunte cu preşedintele încă în funcţie. El l-a disimulat semantic ca… joc. I s-a părut, probabil, mai… neutru, numai bun de justificat în „spiritul” Constituţiei, nu şi în litera ei. Şi, poate că de acolo, de la domnia sa, jocul a prins contur, viteză, încât a luat-o, de o vreme, repejor la vale, spre coclaurile în care, se speră, va ieşi, măcar câţiva ani, de pe agenda noastră cotidiană. Cel puţin până ne mai revenim puţin dintr-o comedie intrată binişor în angrenajul incinerantal unei tragedii încă în act.
