La ora apariţiei acestor rânduri rezultatul „partidei” dintre Grecia şi Europa va fi fiind, probabil, cunoscut, fie în varianta decisă şi asumată ieri de miniştrii de finanţe din euro-zonă, fie pasată reuniunii şefilor de stat şi de guverne. În oricare din aceste ipoteze, poziţiile etalate în confruntările din aceste ultime ceasuri au repus pe tapet şi într-o manieră mai consistentă ca nicicând, nu doar fragilitatea proiectului european în stadiul ei actual, post-criză, dar îi pune, cumva, în joc viabilitatea. Şi poate chiar viitorul, mai precis supravieţuirea acesteia în actuala structură. Şi identitate.
Din scenariul poziţiilor divergente generând acum o stare conflictuală fără precedent se conturează, dincolo de interesele strict economico-financiare ştiute, o realitate subsidiară, disimulată decenii la rând la nivelul discursului oficial, dar prezentă în cadrul celui al filosofiei politice de pe continent. O realitate cu două faţete, ambele de extracţie şi de impact structurale: una subsumată, geografic, pe axa Nord-Sud, cu o lungă istorie antagonistă, cealaltă de natură strict „ideologică”. Şi ambele egal neliniştitoare, dacă admitem, ignorând retorica unei indulgenţe pacifice, că prima a declanşat şi alimentat, în trecut, confruntări dureroase, iar cea de-a doua continuă, subteran, dar nu mai puţin evident, să întreţină o dezbatere mai acută şi mai profundă decât suntem dispuşi să acceptăm.
Sub acest aspect, tensiunile eşapate acum la Bruxelles se oferă unei „lecturi” cât se poate de limpede. Întâi de toate, poziţia ministrului german Wolfgang Schäuble, intransigent şi radical, căruia i s-au aliniat state nordice (Finlanda, Olanda, Estonia, Lituania, Letonia, dar şi Slovacia), de cealaltă, poziţia conciliantă a Franţei, contând, în general, pe un flanc sudic (Italia, mai ales, Spania). Întreg acest tablou ar trebui să dea de gândit, fiindcă în ecuaţia lui se ascunde resurecţia unei mize de natură ideologică, surprinzătoare şi, totodată, intrigantă, dacă o raportăm la invocata, de prin anii 90, moarte a ideologiilor.
Însă câţiva atenţi evaluatori ai acestei crize ajunse la apogeu a proiectului european insistă, chiar în aceste ore, asupra celui mai teribil test pe care este chemată să-l dea, în următoarele ore ori zile, Angela Merkel. Se avansează chiar ipoteza că infailibila „Doamnă de Fier” e, pentru prima oară, in situaţia de a-şi juca chiar cariera: pe plan intern, desigur, dar şi pe plan extern, unul legat de altul simbiotic. În interior, dacă Schäuble îşi duce în Budenstag poziţia intransigentă anti-Grecia, Angelei Merkel i se deschide o alternativă la fel de nocivă: alegând poziţia pro-grecească, majoritar europeană, îşi va risca autoritatea în propriul partid, poate chiar şefia şi, în consecinţă, mandatul de cancelar; optând împotriva planului de salvare a Greciei, îşi va eroda, poate chiar compromite, rolul de supra-lider european, cu urmarea compromiterii parteneriatul cu Hollande şi, încă, iritând Casa Alba, nu neapărat ca metonimie a chiriaşului Obama, cât ca prim actor – şi regizor – strategic al NATO.
Dincolo însă de aceste aspecte, inedite şi decisive în contextul unui tempestuos proces de decantare a viitorului european, impresia că ne aflăm la o răscruce a acestui proiect, al monedei unice, ca şi al Europei Unite, este evidentă. Şi copleşitoare. Cu atât mai mult cu cât sunt tot mai multe voci, provenind din toate statele şi cu vederi foarte diferite, lăsând deoparte extremismele, care au aruncat pe tabla unei partide de şah a cărei miză este chiar viitorul Europei.