Revolta siriană are, deja, peste o sută de zile, soldându-se cu sute de morţi, mii de arestări, zeci de mii de refugiaţi în interiorul şi exteriorul ţării. Cu toate acestea, regimul a încercat mai multe soluţii pentru a potoli protestele. A căutat să urmeze modelul algerian, prin încercarea unui echilibru între constrângere şi promisiunile de reformă, dar reacţiile exagerate ale forţelor de securitate împotriva civililor au condus o mare parte a ţării la proteste ireductibile. Şi, astfel, regimul preşedintelui
Bachar al-Assad a revenit la practicile proprii de 40 de ani. Luându-se în considerare situaţia de fapt, mai multe scenarii sunt plauzibile. Într-o primă ipoteză, care este deja depăşită, regimul sirian putea să încerce îmblânzirea terorizării populaţiei, la fel cum s-a întâmplat în Iran după alegerile din 2009. Şansele, din acest punct de vedere, sunt zero. Un al doilea scenariu, care nu s-a materializat, a fost promisiunea preşedintelui Bachar al-Assad de a întreprinde reforme în ceea ce priveşte libertatea presei, drepturile civile, pluralitatea politică, organizarea de alegeri libere şi lupta împotriva corupţiei. Un al treilea scenariu, de asemenea ipotetic, ar fi crearea unor disensiuni în interiorul regimului, identic celor întâmplate în Egipt şi Tunisia, unde armata a preluat iniţiativa, izolând elementele compromise ale clasei politice. Potrivit unor ambasade străine, ideal ar fi al patrulea scenariu, conform căruia o parte din elita aluită şi sunnită să ajungă la un acord, distanţându-se de familia Assad, aflată la putere, ceea ce ar conduce la o paritate echitabilă între comunităţi. Al cincilea scenariu care este deschis, cel mai periculos, constă în intensificarea protestelor şi represiunii, conducând la o polarizare a societăţii pe baze etnice şi confesionale, posibil război civil şi căderea regimului. Această eventualitate nu este o noutate, după cele petrecute în Liban şi Irak. Orientul Mijlociu este realmente afectat de criza siriană, începând cu Libanul, unde guvernul susţinut de Hezbolah are de înfruntat o anchetă judiciară internaţională, ca urmare a suspiciunii implicării mai multor ofiţeri superiori în asasinarea fostului prim-ministru Rafik Hariri. Pe de altă parte, relaţiile Siriei cu Turcia s-au deteriorat cumplit în ultima vreme. După utilizarea Siriei ca poartă de acces în lumea arabă, Ankara s-a distanţat de Damasc, solicitând întreprinderea de reforme, slăbirea aparatului propriu de securitate, eliberarea deţinuţilor politici şi sfârşitul partidului unic. Pentru Siria, marele său vecin din nord, acuzat de neo-otomanism şi aroganţă, încearcă să creeze un front regional al fraţilor musulmani. În ceea ce priveşte ţările din Golf, mereu suspicioase faţă de Siria şi de Iran, acestea consideră Siria un bastion împotriva propagării revoltelor arabe. Provocarea pentru ţările din Golj şi, în acelaşi timp, pentru Arabia Saudită, este următoarea: există posibilitatea ca revoltele arabe să se oprească la porţile regatului saudit, în cazul că problemele de cetăţenie, libertate politică, egalitate între sexe şi între diferitele comunităţi confesionale se pun cu acuitate. Conflictul din Bahrein, cu propria sa specificitate, este parte a acestui raţionament. Situaţia insurecţională siriană a precipitat politica în teritoriile palestiniene, încât s-a creat o apropiere între Hamas şi Fatah, fără consimţământul Damascului. Mai rău, Damascul descoperă în Egiptul post-Mubarak un posibil prieten. Iordania se găseşte deja între tradiţionala ostilitate a Partidului Baas şi frica de ascensiune a frăţiei musulmane în Siria. Regele Abdullah al Iordaniei, conştient de realitatea existentă, nu ignoră continuitatea dintre populaţia din sudul Siriei şi nordul ţării sale (Derra), fără a uita afinitatea regională a fraţilor musulmani. El a şi evocat, în 2003, ipoteza formării unei alianţe şiite pe axa Iran-Irak-Siria-Liban. Una din consecinţele revoltei siriene în curs este atingerea Tel Aviv-ului, care a fost liniştit până acum, la toată frazeologia revoluţionară baasistă. O eventuală cădere a regimului sirian ar afecta şi Irakul, deşi, paradoxal, Damascul şi Bagdadul n-au fost niciodată în bune relaţii în ultimii 50 de ani. Sunt multe consecinţe, unele de mare subtilitate, şi, după toate aparenţele, poate kurzii irakieni s-ar putea simţi uşuraţi de căderea regimului de la Damasc. Reamintim că aproximativ 1,5-2 milioane de kurzi trăiesc în Siria şi, recent, statul sirian a acordat cetăţenie la 300.000 de kurzi care n-au prezentat nici un document de identitate. În urmă cu ceva vreme, Siria se pretindea inima naţiunii arabe. Astăzi, strada îi reaminteşte că pentru a fi esenţială în lumea arabă trebuie să ofere mai multă democraţie, libertate şi demnitate în lumea arabă.
