Se spune că diferenţa dintre un om politic şi un om de stat, este că numai acesta din urmă suportă veştile proaste. Care nu lipsesc, aproape în fiecare dimineaţă. Componenţa delegaţiei social-democraţilor, la discuţiile cu preşedintele Klaus Iohannis, de ieri, la Palatul Cotroceni, cuprinzând pe lângă deputatul Eugen Nicolicea, vicepreşedintele Camerei Deputaţilor, şi foştii deţinuţi politic, Marin Iancu şi Ioan Muntean, supravieţuitori ai torturilor de la penitenciarul Aiud, prin simbolistica ei aparte, a fost o veste proastă pentru preşedintele Klaus Iohannis. Încât acesta a şi etichetat „încercarea PSD-ului de a se folosi de necazul (n.r. poate drama) acestora, pentru a-şi legitima atacul la Justiţie, drept una jalnică”. Cu poziţionarea statornică anti-PSD a preşedintelui Klaus Iohannis suntem de acum obişnuiţi, însă foştii deţinuţi politic, primiţi cu glacialitate afabilă, au adresat în dialogul avut şi două sugestii de întrebări pentru referendumul anunţat, şi ele au sunat mai degrabă neliniştitor, încât Klaus Iohannis a inserat în declaraţia sa de presă că „torţionarii comunişti trebuie traşi la răspundere pentru a suporta consecinţele faptelor lor”. Eugen Nicolicea a explicat faptul că prezenţa celor doi deţinuţi politic în delegaţia PSD s-a circumscris temei consultărilor: Justiţia. Nu referendumului consultativ, care va primi, bineînţeles, avizul favorabil din partea Parlamentului. Nu a fost aşadar o primire de rutină, precum cele din ziua precedentă, a fost una cu încărcătură emoţională imensă, dincolo de orice iritare, fiindcă o dezvăluire năucitoare, o dramă naţională, riscă să se dizolve în derizoriu. Prin confecţionarea unei noi etici şi echităţi autohtone. Un discurs valorează tot atât, câtă tăcere acumulată se presimte sub pojghiţa lui. De data aceasta discursul preşedintelui Klaus Iohannis nu a fost decât un zumzet epidermic, fără substrat. Recomandabilă era poate o tăcere a dubiului, a inimii, a respectului, a reculegerii, a pietăţii, nesfârşitul spectru al tăcerii, din care se nasc şi în care se dizolvă marile uimiri, materia primă a cuvintelor noastre. Preşedintele Klaus Iohannis se află acum în faţa lui… Klaus Iohannis. Şi trebuie să întreprindă ceva, care să-l menţină vivace, în bună anduranţă, în competiţia pentru un nou mandat la Palatul Cotroceni. Obsedanta sa luptă cu PSD-ul lui Liviu Dragnea, fără întrerupere prost aşezat, suspect, botezat „ciuma roşie”, sau în cel mai bun caz considerat neperformant, uşuratic până la inconştienţă s-a banalizat. Radicalismul anti-PSD are dificultăţi în a recunoaşte derapajele din sistemul de Justiţie, susţinând până în pânzele albe rămăşiţele unui vechi sistem, de Justiţie, cu puncte evident în neregulă. Chiar dacă întunecă, deocamdată, cu neghina lor recolta cristalină a virtuţilor din grădina opoziţiei, ar fi totuşi igienic ca din când în când să obosească şi preşedintele de sine, de certitudinile sale, de principiile inflexibile, de intransigenţa sa, în fine să obosească de convingerea că are mereu şi mereu dreptate, şi întruchipează neîncetat chipul judecătorului infailibil. Nu de alta, dar cei doi foşti deţinuţi politic, supravieţuitori ai iadului de la Aiud, i-au sugerat unde duc adevărul inflexibil, ce înseamnă vigilenţa permanentă, entuziasmul neobosit. Şi a-i cere dreptul la puţină îngăduinţă nu e prea mult. Cei doi deţinuţi politic, personaje atipice, fără poze de eroi necunoscuţi, şi-au prezentat pe scurt poveştile cutremurătoare, reiterând că le-au fost refuzate, repetat, eliberările înainte de termen, de către procurorul general Augustin Lazăr. Un alt dizident anti-comunist, Iulius Filip, în aceeaşi situaţie, nu a putut fi prezent. A fost o zi de coşmar pentru preşedintele Klaus Iohannis, care stăpânit de convingeri inerţiale, tratează cu ochi clinic „hipercompetent”, tranşează fără ezitare într-o grilă proprie între „recuperaţi” şi… „muribunzi”, care nu trec teste de moralitate, de competenţă, de justeţe, de principialitate.
