Despre răscoalele din 1907 s-a scris mult, în decursul timpului, ele fiind considerate tragice evenimente, ce încarcă, până dincolo de orice posibilă saturaţie, pagini din istoria luptei ţărănimii noastre pentru pâine şi dreptate. În arhive, în analele parlamentare şi colecţiile ziarelor timpului se mai află materiale care n-au fost scoase la iveală, ele punând într-o lumină nefastă sălbatica represiune ce a urmat. Tulburările, ca să folosim termenul îndelung lustruit, au început pe 15 februarie, în districtul Botoşaniului şi anume satul Flămânzi, unde arendaşul evreu Mochi Ficher, care lucra în arendă moşiile boierilor plecaţi în străinătate, lipsea din comună. La curtea arendăşească se aflau numai vechilul şi contabilul, care, fără multe vorbe, au fost urcaţi într-o căruţă şi expediaţi la oraş, punându-li-se în vedere să nu mai revină, nici ei şi nici stăpânii lor, fiindcă de azi înainte „moşia e a oamenilor care au muncit-o din tată în fiu, de-a lungul vremii”. În zilele următoare, scene identice s-au derulat şi în comunele învecinate. Cum unii dintre arendaşi erau evrei, autorităţile vremii au găsit de cuviinţă că incidentele de care luau cunoştinţă n-au relevanţă şi totul se va reduce la ciomăgirea câtorva evrei. Deşi o vorbă de mare cuminţenie s-a făcut auzită: „luaţi seama, ţărănimea nu vrea evrei, vrea pământ”. În câteva zile, răscoala a cuprins toată Moldova, ca un uriaş incendiu ce se propagă, dus de vânt, fără putinţă de stăvilire. Proprietarii şi arendaşii, care populau hotelurile din oraşe şi târguri, nu mai erau evrei. Foamea nu face discriminări. În Muntenia, îndeosebi în câmpia Dunării şi apoi dincolo de Olt, în Dolj, au fost mari vărsări de sânge. Cumplita nedreptate de veacuri se răzbuna fără cruţare. Când politicienii s-au trezit din dulcea beatitudine, agrementată cu serate strălucite, şampanie în valuri, au apelat la represiune. Şi tăcerea s-a întins peste toată ţara. Din satele dărmate de obuze au pornit spre oraşe convoaie de ţărani. Şi asta o scria deputatul Virgil Arion, membru de frunte al Partidului Conservator, profesor universitar care făcea parte din pătura sclifosită a societăţii. Cu numai un an înainte, Carol I celebrase 40 de ani de domnie, prin festivităţi care au ţinut de la începutul verii până în noiembrie, încât se putea crede că în ţară treburile merg ca în cea mai bună lume posibilă. Dar nici în timpul serbărilor, ne încredinţează Tudor Teodorescu Branişte, în volumul său „Între presă şi literatură” (II), cerul n-a fost pe deplin senin. Se povesteşte că un grup de săteni din ţinutul Făgăraşului, venind să vadă expoziţia, a întreprins o călătorie prin ţară. La Cernavodă, locomotiva s-a defectat, mecanicul a oprit trenul şi făgărăşenii, aflaţi atunci sub stăpânire străină, au intrat în vorbă cu ţăranii care munceau pe o moşie. Întâlnindu-l mai târziu pe Nicolae Iorga, şi-au exprimat tristeţea că oamenii de peste munţi trăiesc mai rău ca ei. Şi imediat Iorga ar fi scris articolul intitulat „Ascundeţi ţăranii”. Dar să ne întoarcem la răscoale. În prima decadă a lunii martie ţara era, de la un capăt la altul, în flăcări. Guvernul conservator a recunoscut că nu poate domoli situaţia şi a demisionat, chemaţi fiind liberalii, care până atunci, prin oficiosul „Voinţa Naţională”, găsiseră de cuvinţă că mişcarea ţăranilor e îndreptăţită. Transferul de putere s-a produs la 13 martie. Atunci, ministru de Interne a devenit Ion. I. C. Brătianu. În Cameră a avut loc faimoasa şedinţă în care fruntaşii liberali şi conservatori s-au îmbrăţişat cu evlavie, „spălând cu lacrimi fierbinţi tot trecutul care avea nevoie de spălat”, cum spunea Caragiale în al său eseu „1907”. Se convine asupra monstruoasei uniuni naţionale sau dacă vreţi „sacră”, împotriva ţărănimii. Liviu Rebreanu, în „Răscoala”, Cezar Petrescu, în „1907”, au descris ororile de atunci în pagini care, pe lângă valoarea lor literară, aveau şi o incontestabilă valoare documentară. N-a fost o acţiune de potolire, ci o răzbunare, cum spunea Titu Herdelea, purtătorul de cuvând al lui Rebreanu, în „Răscoala”. Au fost arendaşi care i-au împuşcat cu mâna lor pe ţărani, iar la Hodivoaia, Stănileşti şi Băileşti s-a tras cu tunul. Conştiinţe ale naţiunii –Vlahuţă, Kogălniceanu, Iorga, Caragiale – şi-au făcut auzită vocea. Prăpăd a fost în judeţul Dolj. La Băileşti, unde prinţul Ştirbei deţinea vreo 7228 hectare, umiliţii pe nedrept au aprins grajdurile şi pătulele, au tras clopotele, au atacat conacele, dar după patru zile localitatea a fost luată cu asalt de armată. Bilanţ: 125 de case incendiate, 42 de ţărani morţi, 100 de ţărani răniţi, 300 arestaţi. Unul dintre căpitanii de vânători zicea: „Foc aţi vrut foc, să vi se dea”. Epilogul dramei: în 1910, plecând de la guvernare, liberalii au luat cu ei şi dosarele represiunii. Cum inamicul comun, ţăranul, fusese învins, acordul între cele două partide lua sfârşit. În cartea „Cuvântările Regelui Carol I” (Fundaţia pentru literatură şi artă – Regele Carol al II-lea), ediţie îngrijită de Constantin G. Giurescu, se regăseşte „Înaltul ordin de zi către armată” (29 martie – 11 aprilie 1907) în care M. S. Regele mulţumea oştirii pentru ajutorul dat la potolirea, fără şovăire, a răscoalelor. La 26 aprilie / 9 mai 1907, M. S. Regele „a primit o delegaţiune a societăţii agrare, care i-a descris trista situaţiune a proprietarilor şi l-a rugat să-şi întrebuinţeze influenţa ca proprietarii şi arendaşii păgubiţi în urma răscoalelor ţărăneşti să fie cel puţin în parte despăgubiţi de stat”. Propaganda comunistă a folosit cifra de 11.000 de ţărani morţi, dar nu există nici o certitudine asupra acesteia. La rândul lor, comuniştii au avut „grijă”, de-a lungul anilor, de ţărănime, înfiinţând cu forţa, în nu puţine locuri, cooperativele agricole de producţie, încât în anii ’80, „cooperatorii” cumpărau pâine de la oraş cu sacul. După 1990, după aplicarea legilor de fond funciar, nepoţii şi strănepoţii celor care la 1907 luptaseră pentru pământ şi-au înstrăinat perimetrele primite, fără nici o reticenţă, inclusiv străinilor.
