S-a vorbit prea puţin, nefiresc de puţin, despre vizita preşedintelui Klaus Iohannis la Paris şi întâlnirea sa cu preşedintele francez, Francois Hollande, în preziua deplasării acestuia la Kiev şi apoi Moscova, ca etapă pregătitoare a întâlnirii de la Minsk în „formatul Normandia”. Este adevărat că preşedintele român participase recent la marele miting de la Paris, alături de alţi şefi de stat şi guvern, după atentatele teroriste, fiind primit la Elysee, ca toţi ceilalţi lideri europeni şi africani, dar relaţiile Bucureştiului cu Parisul, în ultimii ani, n-au mai părut privilegiate. Predecesorii actualilor preşedinţi, Nicolas Sarkozy şi Traian Băsescu, deşi ataşaţi aceleiaşi familii politice europene, au inhibat mai de grabă o relaţie bilaterală perenă, în virtutea unui trecut francofil, când Parisul era… capitala României. În chestiunea romilor ne-am împotmolit reciproc, prin abordări nu rareori nervoase, iar declarata reticenţă franceză la admiterea României în spaţiul Schengen a apărut greu surmontabilă. Oricum, de neînţeles, chiar regretabilă. Aproape neaşteptat, Klaus Iohannis a obţinut, la puţină vreme după instalarea la Cotroceni, asigurările lui Francois Hollande de susţinere a aderării României la spaţiul Schengen, chiar dacă etapizat, mai întâi cu frontierele aeriene şi apoi cu cele terestre, în schimbul sprijinirii controversatului proiect de înregistrare a pasagerilor – Personal Name Record (PNR) – blocat în Parlamentul European. Lucrurile nu mai sunt atât de simple, fiindcă, mai nou, se discută despre modificarea Codului frontierelor Schengen, idee neagreată de Comisia Europeană, în spaţiul liber de circulaţie urmând a se introduce noi bariere. Dar vremurile când Franţa se opunea categoric şi neargumentat României par uitate. Paradoxal, şi la Matignon şi la Victoria, premierii Manuel Valls şi respectiv Victor Ponta aparţin aceleiaşi familii politice. După alerta teroristă din Franţa şi Belgia, liderii europeni discută despre regândirea întregului spaţiu de liberă circulaţie, care s-ar putea să nu mai fie atât de liber. Coroborând vizita la Paris a lui Klaus Iohannis cu vizita programată la Berlin, dar amânată din motive de agendă supraîncărcată a cancelarului Angela Merkel, se poate vorbi de o nouă etapă, sensibil mai fertilă, a diplomaţiei de la Bucureşti. Branşată la marile linii de sens ale diplomaţiei europene, mai apropiată vizibil de tandemul Paris-Berlin, care dă ora exactă după cum observăm. Şi prin ceea ce se întâmplă în Ucraina, şi prin alte jocuri de interese, Bucureştiul începe să impună încredere partenerilor săi externi. Să revenim însă la o anumită simbolistică a vizitei la Paris, una dintre primele ale preşedintelui Klaus Iohannis. Fireşte, nici Franţa şi nici România nu trăiesc din… reverii, acestea însemnând, între altele, contribuţia românească la viaţa culturală a Parisului, din secolele precedente, dar şi binefacerile Oraşului 
Luminilor, răspândite peste sufletul românesc, irizat de funciară latinitate aici la porţile Orientului. Un pragmatism deloc nuanţat alimentează atât diplomaţia franceză, cât şi cea română. Care se concretizează în interese economice. Dar Franţa, pentru noi, rămâne… Franţa, asta nu poate fi ocultat şi vom cita două versuri ale Elenei Văcărescu, încrustate pe Monumentul luptătorilor, realizat de sculptorul Ion Jalea, în cimitirul din Dieuze, orăşel în Lorena: „De-al vostru vis eroic / Ştiindu-vă stăpâni / Dormiţi vegheaţi de Franţa / Dormiţi soldaţi români”.
