MIRCEA CANŢĂR
Presa sportivă franceză, cu L’Equipe în frunte, nu l-a uitat pe Safet Susic (61 de ani) din perioada lui fastă, la PSG (1982-1991), apoi Red Star Saint Ouen(1991-1992), considerat, pe bună dreptate, un mare atacant – a simţit-o şi Michel Platini ca selecţioner – şi a inserat deunăzi, ştirea deloc banală cu demiterea sa de la Evian TG, din divizia secundă, unde fusese adus vara trecută, prin aportul ex-internaţionalului Fernandez, după despărţirea de reprezentativa ţării sale, Bosnia-Herţegovina, pe care o calificase în premieră la un Campionat Mondial. La Evian, fără victorie în şase etape consecutive, ultimul succes datând din debutul lunii noiembrie a anului trecut, Safet Susic n-a făcut unanimitate în cadrul clubului, deşi promisese promovarea în prima ligă. Povestea este lungă. Cu nuanţele ei. Puţini şi-l mai amintesc ca atacant pe Safet Susic, un atacant de 1,74 m, cu centrul de greutate „jos”. Cel care la 15 noiembrie 1977, pe stadionul „Steaua” din Capitală, năruia iluziile noastre de a fi prezenţi la Mondialul din Argentina. Scor final în partida decisivă cu Iugoslavia: 4-6 (3-2). Trei goluri (min. 14, 51 şi 62) a marcat Safet Susic de la FK Sarajevo în poarta neferictului „Ţeţe” Moraru. Sub mâna lui Ştefan Kovaci, post-Ajax, dar şi după ce condusese naţionala Franţei, pe care îl consideram norocos, între altele, campania calificărilor începuse bine: 1-0 cu Spania la Bucureşti –la 16 aprilie 1977 (autogol Benito); 2-0 la Zagreb (la 8 mai 1977) prin golurile lui Dudu Georgescu (min. 37) şi Iordănescu (min. 47). Răsunătoare victorie. Cu un succes în faţa „plavilor” se mergea…în Argentina. A fost jale mare în fotbalul românesc, mai ales că iugoslavii schimbaseră selecţionerul. În locul lui Ivan Toplak venise Marko Valok, care restructurase echipa, chestiune firească la fondul de jucători de mare valoare de care dispunea Iugoslavia. Ţară în care croaţii nu se înghiţeau cu sârbii, nici la loturile reprezentative. Safet Susic avea 22 de ani şi l-a făcut arşice pe Florin Cheran, de la Dinamo Bucureşti. Nimeni nu mai înţelegea ce se petrece pe teren (Liţă Dumitru povestea, pe vremea când era la Craiova, cum îl anchetase Securitatea pentru meciul acela). Prin minutul 84, Zoran Filipovici a înfipt şi el pumnalul, înscriind al şaselea gol al echipei sale, dându-ne un avertisment pentru aprilie 1983, când avea să repete gestul, pe Centralul din Bănie. S-a plâns de supărare. Un an mai târziu, la 25 octombrie 1978, România învingea Iugoslavia (3-2) în preliminariile CE, cu Safet Susic în teren, ţinut „la cutie” acum de Theo Anghelini, dublat de înţeleptul Costică Ştefănescu. În retur, la Kosovska Mitroviţa, sârbii câştigau cu 2-1 (0-0) cu Susic prezent, dar fără gol. În fine să mai amintim un rezultat: în Cupa Balcanică, la 27 august 1980, România învingea Iugoslavia 4-1 (2-0) şi câştiga trofeul, iar golul de consolare al sârbilor era marcat bosniacul Safet Susic. Regretatul „Pişti” Kovaci, căruia îi fusesem companion o zi întreagă la Drobeta Severin, după victoria de la Zagreb, fiindcă venise cu soţia la tratament la Băile Herculane, nu excludea ca sârbii să răstoarne calculele calificării pentru Mondialul din Argentina, şi îmi spunea că vecinii noştri schimbă mereu componenţa echipei naţionale, încât totul e posibil. Că finalmente sârbii i-au calificat pe spanioli, cu care au intrat apoi într-un conflict, în preliminariile pentru CE 1980, pentru un scandal produs la Belgrad, este o altă discuţie. La echipa naţională venea de-acum grupul de la Craiova, cu Ilie Balaci şi Costică Ştefănescu lideri, deşi am putea fi contrazişi, cu Rodion Cămătaru şi Aurică Beldeanu, staruri europene, neimplinite.
