Carles Puigdemont, preşedintele Cataloniei, a optat, marţi seara, în Parlamentul regional, pentru un ton grav şi o cale mediană. Şi dacă s-a semnat, în seara de 10 octombrie a.c., proclamarea Republicii independente Catalonia, punerea în operă a fost suspendată, sine die, pentru a îngădui un dialog cu Madridul. Decizia, întoarsă pe toate feţele, are interpretări diferite: este un mod de a renunţa, fără a recunoaşte, în opinia unora, sau pur şi simplu se admite impasul evident, în opinia altora. Manevra a fost totuşi abilă. Când Bruxelles-ul, dar şi importantele cancelarii europene la unison, au avut abordări identice şi, luând act de divizarea societăţii catalane, Carles Puigdemont s-a văzut readus cu picioarele pe pământ. Spuneam că tonul a fost unul grav: catalanii sunt un popor oprimat, victime a autoritarismului, neo-franchismului madrilean şi toate statele membre ale UE nu se pot decât bucura de rămânerea în grupul comunitar. Asta s-a făcut auzit în discursul rostit în Parlamentul regional. Cuvântul autonomie, repetat până la saţietate, în ultimele săptămâni, sună deja ameninţător şi naţionalismul trebuie înfruntat. Presa spaniolă a denunţat „şantajul”, „trădarea” şi… „independenţa” de numai 20 de secunde, cum titra, ieri, „El Levante”, un cotidian de Valencia. Numai 20 de secunde, care au separat anunţul, potrivit căruia Carles Puigdemont îşi asuma mandatul dat de populaţia catalană de a proclama un stat independent sub formă de Republică şi suspendarea efectelor deciziei respective. De acum „balonul” este în curtea Madridului, care dispune de mai multe opţiuni: Mariano Rajoy poate solicita Curţii Constituţionale să considere ilegală declaraţia de independenţă. Instituţiile de forţă pot dispune arestarea preşedintelui catalan şi a cadrelor independentiste, inclusiv al preşedintelui Parlamentului de la Barcelona. Se poate, de asemenea, recurge la articolul 155 din Constituţie, o opţiune nucleară, niciodată utilizată, care ar putea conduce la suspendarea autonomiei Cataloniei. „El Mundo” denunţă „şantajul” şi acelaşi lucru îl face şi publicaţia „ABC” după prestaţia lui Carles Puigdemont. Care a tras ultimul cartuş: ambiguitatea. Cu două obiective. Unul de solicitare a comunităţii internaţionale de a-l forţa pe Mariano Rajoy să negocieze şi altul de alimentare a „procesului” independentist, pentru menţinerea lui în prim-planul vieţii politice regionale. Sub presiunea mediului economic, dar şi al naţionaliştilor moderaţi din propria formaţiune politică, Partidul Democrat al Cataloniei (PDCat) şi separatiştilor Candidaturi Uniunii Populare (CUP), alături de asociaţii independentiste de altă parte, Carles Puigdemont a renunţat, fără a recunoaşte, sau pur şi simplu a admis impasul evident în care a intrat. Manevra a fost totuşi abilă. Presa spaniolă susţine că „declararea independenţei”, prezentată cu o oră întârziere, nu corespunde acordului negociat în ultimele zile. Oricum, Catalonia a fost aruncată într-o mare incertitudine, susţine vicepreşedintele guvernului de la Madrid, Soraya Saenz de Santamaria, care concluzionează că „nu poate fi impusă o mediere”. Pentru Madrid nu există disponibilitatea de a discuta „de la egal la egal” cu Barcelona, fiindcă asta ar însemna o recunoaştere implicită a suveranităţii Cataloniei. Tensiunea nu a dispărut, fiindcă, ieri, consiliul de miniştri, condus de Mariano Rajoy, a convenit într-o reuniune extraordinară să trimită executivului catalan o adresă pentru a confirma dacă a declarat independenţa Cataloniei. Răspunsul este legat de posibila promovare a articolului 155 din Constituţie. Despre care aminteam.
