Un prieten mi-a povestit ieri, cu voluptate, despre zilele lui de concediu, cum le are programate, începând cu intenţia de a „se repezi” câteva zile în satul natal. N-avea nici o dorinţă specială, decât aceea de a-şi revedea locurile natale. Există un risc al vorbelor frumoase, dar, cum spunea marele scriitor plecat dintre noi Octavian Paler, „să ne obişnuim cu ele şi să le repetăm din rutină”. Cei care îşi uită locurile natale pot fi bănuiţi de ceva mai grav decât ingratitudinea, pot fi bănuiţi de o răceală interioară. Ei sunt nişte orfani joviali. Cine îşi mai aminteşte ce spunea Blaga despre universul satului: că este foarte aproape de metafizică şi se prelungeşte în mit. În acest sens, probabil, „veşnicia s-a născut la sat”. Nu mai continui, fiindcă o face, excelent, cu reală competenţă, un scriitor craiovean, Ion Munteanu, în cartea sa „Mit şi filosofie în cosmologia lui Lucian Blaga”. Octavian Paler, pe care tot l-am pomenit, nu împărtăşea deloc, în „Calomnii mitologice”, părerea lui Cioran referitoare la entuziasmul unora dintre intelectualii noştri pentru sat, considerând-o prostie. Cioran spunea că un an din viaţa unui oraş modern este mai plin decât un secol din viaţa unui sat, că de fapt cunoaşterea a apărut între zidurile cetăţii, satul mulţumindu-se cu sufletul. Mai zicea că ţăranul nostru ştie – mai exact a ştiut – totul despre viaţă şi moarte, dar nu înţelege nimic despre istorie. Să lăsăm „stilul frumos” în care Cioran îşi exprima dispreţul faţă de ţărani, nu doar din motive sentimentale, ci fiindcă am avut excese „şi pe celălalt mal”. Nicolae Iorga, de pildă, propovăduind utopia reîntoarcerii la democraţia ţărănească de la 1.300, singura întruchipare a identităţii noastre – zicea el – fiind ţăranul. Bolintineanu venea cu o altă năstruşnicie, „orăşenii nu sunt români”. Fireşte, „veşnicia născută la sat” a expirat, se pare. Dar pentru cei născuţi la sat există, încă, o uliţă a copilăriei, există amintiri duioase, există o eternitate care moare odată cu ei. Adevărata dragoste te strânge de gât, nu te îndeamnă la vorbărie, dar trebuie mărturisită din când în când. Chiar dacă locurile natale, cu sau fără voia noastră, s-au schimbat, amintirile rămân conservatoare. Cine n-are o nostalgie şi nu s-a legat organic de nici un detaliu, încât să-l regrete, poate fi considerat sărac. Şi atât. Satul fiecăruia dintre noi n-a fost niciodată ca în poveştile bucolice din perioada interbelică, nici ca în relatările ulterioare, din literatura şi presa vremii. Sărăcia putea fi lucie, dar niciodată sordidă. Din atâtea şi atâtea alte motive, în aceste zile de iulie, de vară cam bezmetică, satul natal merită revăzut, pentru a fi oameni întregi. Petice de rai, cu poame coapte, tăcere bună de pândă, roiuri de greier şi miros de azimă din grâul nou şi atâtea altele pot remonta sufletele noastre, încărcate de tăciunele vieţii.
