Istoricul, scriitorul, omul politic V.A. Urechia, fost ministru al Instrucțiunii Publice și Cultelor, unul dintre artizanii înfiinţării a numeroase școli, afirma, cu just temei: “O naţiune care aspiră să trăiască trebuie să ştie însă a-şi aminti”. Întotdeauna, prezentul este orizontul temporal în care se naște ceea ce numim trecut. Aici sunt create, vehiculate, răspândite, uneori contestate, reprezentările acestuia. Așadar, trecutul nu este un dat, ci un construct: o idee pe care o persoană sau un grup și-o face asupra sa, în procesul amintirii. Pe aceste temeiuri se bazează lansarea Monografiei Şcolii Gimnaziale “Traian” din Craiova, cunoscută, până în 1990, şi, puţin mai departe, drept Şcoala Generală nr. 2, din Cetatea Banilor.
“Aniversările, comemorările, manifestările cultural-artistice sunt mereu un bun prilej de a evoca oameni şi locuri de o însemnătate crucială pentru comunitatea căreia îi aparţinem. Evocăm, cinstim oameni exponențiali, dăruiţi celor din jurul lor, care au zidit temelii şi prin ele au sfinţit locuri. În aceste circumstanțe, școala devine spațiul privilegiat al cunoașterii, al descoperirii de sine, al evoluției sub semnul neliniștii ontologice, un univers simbolic în care se regăsesc, ca într-un puzzle, crâmpeie de emoții, reușite, încercări, dificultăți, dar mai ales chipuri de oameni și momente unice. În Evul de mijloc al istoriei noastre, după fiecare izbândă, domnii țării înălţau câte o biserică, simbol de învăţătură, gratitudine şi pomenire. În Era modernă, victoriile erau consfințite prin ridicarea de școli, întru proslăvirea inteligenţei jertfelnice şi propăşirea neamului. Indubitabil, blazonul oricărei localităţi include și branduri ale unor şcoli de elită, care, în timp, devin efigie pentru comunitatea respectivă. În mod fericit, herbul oraşului Craiova strălucește prin blazoanele a trei unităţi-etalon ale învăţământului secundar românesc, pe care îmi place să le denumesc: “Oxfordul” Cetății Băniei (Colegiul Naţional “Carol I”), “Cambridge-ul” oltean (Colegiul Național “Frații Buzești”) şi “Sorbona” olteană (Colegiul Naţional “Ștefan Velovan”/Colegiul Național „Elena Cuza”). Dintre nestematele constelaţiei educative craiovene face parte și Școala Gimnazială “Traian”, care îşi măsoară tinereţea spirituală cu veşnicia a 145 de ani de existență neîntreruptă. Marea familie a gimnaziștilor “traianiști”, aflată în sărbătoare, a primit un prețios dar: Monografia intitulată <Școala Gimnazială „Traian” din Craiova, între tradiție și modernitate>, elaborată de profesor dr. Ionuț Adrian Pătularu, cadru didactic al școlii din septembrie 2001. Strădaniile domniei sale de până acum îl înscriu deja în galeria monografiștilor învățământului din Oltenia, care include nume ilustre, dintre care amintim pe: Nicolae Andrei, Gheorghe Pârnuță, Alexandru Toma Firescu, Ion Pătrașcu, Dinică Ciobotea, Vladimir Osiac, Cătălin Croitoru, Ileana Cioarec etc. “Lucrarea profesorului dr. Ionuț Adrian Pătularu lărgește orizontul abordării temei din perspectivă istorico-cronologică, sociologică și antropologică, prin prezentarea determinațiilor demografice, social-economice, politice, comerciale, culturale etc. Tabloul prezentat de autor detaliază imaginea acreditată de Nicolae Iorga, așa cum reiese din corespondența, din intervalul 1778 – 1830, a unor comercianți craioveni către Casa de Negoț Hagi “Constantin Pop” din Sibiu: “Urbea era un oraș cu o viață intelectuală vie, cu o istorie zbuciumată și plină de coloare, în care se citeau ziare franceze, italiene si germane iar viața sociala era strălucitoare. Un oraș al oamenilor ambițioși și dornici să învețe, deschiși oricărei experiențe noi”. Cartografierea identității craiovene, realizată de Nicolae Iorga, pentru debutul epocii moderne, ar trebui completată cu memorabila prezentare a spiritului pandur de către Ilie Popescu-Teiușan, în studiul “Începuturile învățământului in Oltenia”, inclus în monumentala lucrare: “Oltenia, monografie regională”, apărută în coordonarea lui A.Marcu, Nifon Criveanu si Constantin Radulescu Motru: “Sufletul oltean, robust și optimist, pătrunzător și dinamic, a reușit să-și cucerească și în câmpul vieții școlare o necontestată întâietate față de celelalte părți ale țării, deși, din neprielnice împrejurări istorice fusese silit să rămână multă vreme în urma acelora”. Dezvoltarea şi diversificarea activităților comerciale a făcut necesară educarea şi instruirea celor care erau implicaţi în viața cetății, oameni capabili să ţină socotelile vămilor şi să înregistreze veniturile şi cheltuielile Băniei Craiovei, dregătorilor şi slujbaşilor, diecilor, grămăticilor, logofeţilor etc.” a precizat prof univ.dr. Gheorghe Felea, unul dintre corifeii istoriei, ieşit la pensie, dar care merită toate laudele.
La Şcoala “Obedeanu”, s-a dat “Ora exactă” a învăţământului din teritoriu
Cea mai cunoscută școală din Craiova era Școala” Obedeanu”, despre existența căreia există nenumărate mărturii documentare. Organizarea școlii de Limbă elină se realizează după promulgarea Hrisovului din ianuarie 1776, al lui Alexandru Ipsilanti, prin care unitatea era ridicată la rangul de Colegiu. Izvoarele istorice menționează că, în chiliile Mănăstirii Obedeanu , locuiau 20 de ucenici, aleși din fiii de boieri și alții din scăpătate obraze. Dintre aceștia, 12 elevi erau bursieri, iar ceilalți opt aveau numai învățătura în mod gratuit. Altă școală grecească a fost înființată la Biserica ,,Sf. Spiridon” din Craiova, conform diatei lui Fota Vlădoianu, paharnic din 1777, prin care “înzestrează Biserica cu un sat, ca să așeze pe lîngă biserică o școală gratuită pentru copii, cu un dascăl elin”. O școală românească a fost înființată în 1765 de domnitorul Ștefan Racoviță, la Biserica ,,Sf. Dumitru” pentru copiii săraci și orfani, specificându-se că “din această școală vor ieși viitorii preoți. Domnul orânduiește ca toate cheltuielile să fie acoperite din dijma dată primăvara și toamna de cei ce au semănat pe Moșia Bisericii. La 11 martie 1795, Alexandru Moruzi reîntărește Daniile anterioare acordate acestei biserici și acordă scutire de dări dascălului slavonesc, ca “să poată fi statornic pentru învățătura copiilor”. În secolele al XVI-lea şi al XVII-lea se desfăşoară şi o educaţie scolastică, având ca model Şcoala slavonească de la Biserica Sf. Dumitru, ctitorie a lui Matei Basarab. Școala Primară de Băieți numărul 6 a luat naștere în toamna anului 1879, cu o singură clasă, cu 34 de elevi, în casa parohială a Bisericii „Sfântul Nicolae” Belivacă. Clădirea fusese ridicată de negustorul Nicolae Belivacă în anul 1794, în mahalaua „Trăistari”. Denumirea „Belivacă” provenea de la un negustor de vite și măcelar, unul dintre antreprenorii principali ai Craiovei din acea vreme. Faptul că Școala Primară de Băieți numărul 6, a funcționat timp de 29 ani în casa parohială a Bisericii „Sfântul Nicolae” demonstrează că, la început, Biserica își asuma rolul de promotoare a educației comunității, până la apariția școlilor publice finanțate de tânărul Stat Român. De fapt, primele școli românești au fost organizate în incintele bisericilor și erau conduse de preoţi și diaconi. Dovada peremptorie pentru afirmația anterioară este faptul că, în epocă, „dascălul” avea o semnificaţie dublă: cântăreţ bisericesc sau învăţător, aceasta deoarece adesea dascălul bisericesc era și profesorul școlii. Materialele didactice ale primelor școli românești reprezintă un alt indiciu al congruenţei dintre școală și biserică. Primele manuale ale învăţământului românesc au fost “Sfânta Scriptură”, “Psaltirea” și alte cărţi bisericești. Pe baza lor se învăţa cititul, scrisul, poezia și cântatul. De aceea, așa cum subliniază și domnul profesor dr. Ionuț Adrian Pătularu, Şcoala și Biserica, preotul și învățătorul au fost pilonii educației la începuturile modernității”.
Referinţe importante
În primele două capitole ale lucrării, autorul prezintă argumentat demersurile pentru instituționalizare, școala concentrând efortul generațiilor inspirate de idealul luminării și de panpedagogismul secolului XIX pentru ridicare națională prin credință, educație, cultură. “Abordarea plurivalentă și perspectiva multidisciplinară, specifice. istoriografului Ionuț-Adrian Pătularu, sunt rezultatul dublei specializări academice și doctorale (istorie și teologie), ceea ce îl ajută să redea doct și cu har problematica complexă, aferentă temelor abordate. Deși evită să discute atât despre împrejurările în care a dobândit arsenalul metodologic și instrumental cât și despre conjunctura care a favorizat finisarea competenței și a caracterului, cunosc din surse credibile că mandatele de director la Școala Normală „Ștefan Velovan” și apoi de manager la Seminarul Teologic „Sf. Grigorie Teologul”, au avut contribuții notabile la desăvârșirea pregătirii, prin prioritatea acordată autorității epistemice față de autoritatea deontică. Ca director la Școala Normală “Ștefan Velovan”, s-a documentat asupra operei pedagogice și a studiat realizările manageriale a două personalități fascinante, Ștefan Velovan și Ilie Popescu-Teiușan, care au devenit mentorii profesorului, teologului, pedagogului managerului Ionuț-Adrian Pătularu. “Așa cum se știe, Ștefan Velovan, după un scurt intermezzo, din 1893, când a fost angajat la Şcoala Normală din Bucureşti, de unde s-a mutat, pentru scurt timp, la școala similară din Cîmpulung-Muscel, până în 1896, când s-a transferat la Şcoala Normală din Craiova. Aici s-a consacrat, ca director, timp de 30 de ani, până la pensionare, în 1926. La școală era întotdeauna prezent la program, fiind un veritabil model pentru elevi şi un pătimaş al datoriei desăvîrşit împlinite. Ilie Popescu-Teiușan a funcționat, din 1926 până în 1949 la, Școala Normală de Învățători din Craiova, iar, în perioadele 1926-1934 și 1938-1945 a fost și director. Ca profesor de pedagogie și director a inițiat o serie de acțiuni cu caracter educativ: Cămin Cultural (pentru ucenicia viitorilor învățători în activitatea culturală de la sate), Cooperativă Şcolară, comunități de muncă. Ilustrul pedagog concepea educaţia omului concordantă în primul rând cu mediul în care trăieşte. Învăţământul trebuie proiectat pe baza principiului sociologic al regionalismului, completat cu cel al comunităţii şcolare. În plan didactic, principiul localismului devine un corolar al principiului intuiţiei care stimulează realizarea unui învăţământ centrat pe cunoaşterea şi valorificarea mediului social-comunitar înconjurător. Directorul Ionuț-Adrian Pătularu, după un studiu temeinic a operei celor doi pedagogi, a elaborat o strategie de dezvoltare a Şcolii Normale, care se fundamenta și pe unele din ideile antecesorilor. Prin politici adecvate, a reușit să obțină rezultate notabile in domeniul stimulării creativității elevilor, prin multiplicarea modalităților de comunicare/cooperare a școlii cu comunitatea locală/zonală. Jubileul celor 150 de ani de existență ai Școlii Normale “Ștefan Velovan” a fost marcat și prin lansarea monografiei Școala Normală craioveană…un reper al învățământului românesc, opera distinsului intelectual Ionuț Adrian Pătularu. Deși știa că inițiativa sa era a patra lucrare dedicată istoriei Colegiului Național “Ștefan Velovan” din Craiova, totuși dânsul nu a ezitat să purceadă la lucru. Trebuia realizată o cercetare (quasi)exhaustivă, pentru că avea antecesori iluștri. Prima dintre lucrări aparținea remarcabilului profesor şi director Ilie Popescu-Teiuşan, care a publicat, în 1932, un succint istoric în Anuarul Şcoalei Normale de Învăţători, Craiova. În 1970, cu ocazia sărbătoririi centenarului, a apărut cea mai completă lucrare monografică dedicată școlii, intitulată Monografia Liceului Pedagogic, care avea ca autori pe Buşe Liubovia, Popa Ion, Murăreţu Elena, profesori şi conducători de prestigiu ai acestei instituţii. În 1995, la împlinirea a 125 de ani de existență ai școlii , un grup de profesori normaliști au iniţiat publicarea unei noi lucrări: Aniversar 125. Cu toate acestea, Ionuț Adrian Pătularu și-a confirmat competența prin realizarea unei monografii complete și complexe privind istoria Școlii Normale “Ștefan Velovan”. Trebuie evidențiat și faptul că și actuala monografie avea un precursor: un studiu monografic intitulat Universul Școlii Traian, apărut în 2003, elaborat de dascălii și directorii acestei instituții, Ion Șt. Lupu și Dumitru Cotoi. Big Bang-ul Universului Școlii Traian avea ca reper anul 1879, când a fost înființată Școala Primară de Băieți, Nr. 6 și prezenta parcursul său instituțional, până la actuala Școală Gimnazială „Traian”. Informațiile prezentate anterior, privind aspirația sa către o istorie Opere complete și nu către Opere alese, ne îndreptățesc să afirm că literatura monografică școlară reprezintă pentru dânsul o provocare și o vocație. Domnul Ionuț-Adrian Pătularu a fost și director al Seminarului Teologic „Sf. Grigorie Teologul”, în perioada septembrie 2017- decembrie 2021. Aici și-a finisat Arta educaţiei, consonant cu ceea ce susținea Sfântul Ioan Gură de Aur că este un dar care îl mistuie pe educator; o harismă, o necontenită provocare şi o irezistibilă chemare. Nu există artă mai frumoasă decât arta educaţiei. Pictorul şi sculptorul fac doar figuri fără viaţă, dar educatorul crează un chip viu; uitându-se la el, se bucură şi oamenii se bucură şi Dumnezeu“, a comptetat prof. univ.dr. Gheorghe Felea.
Dacă reflectăm asupra traseului existențial al omului observăm că acesta este însoţit mereu şi îndrumat de către un educator: mai întâi familia, apoi învăţătorul şi profesorul pentru ca în cele din urmă să intervină preotul și alte instituții social-educative. Născută în tinda Bisericii, școala românească a reprezentat dintotdeauna un spațiu sacru, în care tinerii, îndrumați cu dragoste de către preot – care de multe ori le era și dascăl –, pătrundeau tainele abecedarului, dar și ale comuniunii cu Dumnezeu. Nu este de mirare că Sfântul Ioan Gura de Aur vorbeşte sublim despre arta educaţiei, artă pe care o ridică la înălţimea de taină, asezându-l pe educator pe treapta cea mai înaltă a scării duhovniceşti. Nu întâmplător, Cuviosul Paisie Aghioritul afirmă că sunt buni parinţii care nasc copii mulţi, dar mai buni sunt educatorii corecţi, care renasc copiii din lume. De fapt, în esență, la Seminarul Teologic „Sf. Grigorie Teologul” diaconul Patularu a deslușit tainele îndumnezeirii omului și ale înomenirii lui Dumnezeu. Evident, ne-am putea întreba ce aduc în plus monografiile domnului Patularu?. Pentru a ne convinge, autorul deschide poarta amintirilor, străjuită de cei doi cerberi – Memoria și Uitarea – și ne facilitează pătrunderea într-o lume miraculoasă, în care se regăsesc foştii elevi și în care retrăiesc, copleșiți de emoţie, clipele devenite trecut. Evident, acest refugiu printre amintirile din timpul şcolarităţii ne confirmă ceea ce susținea J. Dewey: școala nu este numai pregătire pentru viață, ci viața însăși. Școala Primară de Băieți nr. 6 a funcționat sub jurisdicția Școlii „Obedeanu”, timp de un an, până când, prin Ordinul Ministrului 13712/30.10.1880, a fost autorizată, având drept la corespondență și administrație proprie. Primul său director, preotul Demetriu Eliescu, s-a adresat Ministerului Instrucțiunii Publice pentru ca școala să poarte denumirea „Traian”. Prin ordinul 15324 din 8 noiembrie 1882 s-a primit din partea revizorului școlar un răspuns afirmativ, privind alăturarea denumirii „Traian”, care va fi folosită de-a lungul existenței acestei unități școlare, cu excepția perioadei comuniste. Analogia cu Împăratul Traian și invocarea tradiției imperiale pot genera unele exigențe benefice pentru ethosul școlar. Este suficient să amintim vasta tradiție literară care ne-a transmis formula, devenită emblematică, pe care Breviarul lui Eutropius o atribuie urărilor Senatului roman la proclamarea împăraților: Felicior Augusto, melior Traiano! (Să fii mai norocos decât Augustus și mai bun decât Traian!). Istoriografia modernă a reluat, după apariția Istoriei decăderii și prăbușirii Imperiului roman, a lui Edward Gibbon, evaluarea superlativă a lui Traian cu formula: Optimus princeps (Cel mai bun dintre principi), ca recunoaștere a moderației cu care și-a exercitat puterea dar, mai ales, datorită prestației excelente în maxima extindere a hotarelor Imperiului”, a completat Gheorghe Felea.
