Am participat la un spectacol cu opera „Otello” de G. Verdi, luând contact, astfel, pentru prima oară, cu un colectiv artistic despre care am aflat nenumărate informații, fără să-l cunosc personal.
De la început, aș putea remarca strădania conducerii teatrului de a-și asigura un repertoriu, în care să se includă și titluri pretențioase precum „Turandot” de G. Puccini sau „Otello” ori „Aida” de G. Verdi. Se poate aprecia faptul că se apelează, de fiecare dată, la interpreți importanți din țară sau din străinătate, care să ridice calitatea spectacolelor.
„Otello” este o lucrare dificilă ce, în acest caz, a beneficiat de contribuția tânărului regizor Rareș Zaharia, un asistent al maestrului Silviu Purcărete. În prezent el a plecat la Paris, unde se află pe un traseu artistic benefic. În seara respectivă el a avut și bucuria de a colabora cu trei interpreți de înaltă clasă: tenorul român Daniel Magdal, de la Berlin, soprana clujeană Carmen Gurban și baritonul Ștefan Ignat, de la Opera Națională București.
Rareș Zaharia este un artist rafinat și sensibil care ne-a oferit o lectură interesantă a partiturii verdiene. El a strămutat acțiunea la sfârșitul secolului al XIX-lea, păstrând însă toate relațiile dintre personaje, urmărind, în același timp, cu rigoare episoadele narative ale libretului lui Arigo Boito. Spectacolul are o desfășurare coerentă, firească, care nu împietează cu nimic lucrarea lui Verdi. Singura rezervă pe care o pot face este legată de costume: ele păstrează o croială și stilistică unitară a epocii respective: femeile devin doamne elegante din epocă, poartă pălării voalate, iar bărbații au frac și jobenuri. Costumele rămân aceleași până la finalul operei, fără a se opera o demarcare evidentă între diversele clase sociale prezente pe scenă: corul este îmbrăcat la fel și în actul I, când poporul îl așteaptă pe învingătorul musulmanilor Otello, dar și în actul al III-lea, atunci când pe scenă apar reprezentanți ai nobilimii de la curtea lui Otello.
Regizorul are idei subtile pe care le pune în valoare cu inteligență și rafinament, dezvăluind astfel câteva metafore teatrale deosebite: scena colectivă a focului din actul I, obsesia batistei într-o proiecție onirică din actul al III-lea: mai mulți bărbați îl agresează pe Otello, ca într-un vis urât, agitând în mână câte o batistă, actul al IV-lea are o tensiune dramatică specială, marcată prin câteva elemente sugestive: Iago traversează scena printre coloane cu o lumânare în mână pe care o stinge, prevestind moartea Desdemonei, Otello oprește lumânările, are un joc subtil cu oglinda, pregătindu-se ca într-un ritual pentru a o ucide pe Desdemona. Spectacolul are o stare, emoție, interpreții devin actori, se apelează mult la efectul teatral în desfășurarea dramei muzicale. Regizorul a știut să folosească scenografia specială a lui Răsvan Drăgănescu pentru a mânui acele coloane, plasându-le inteligent și funcțional în spațiul de joc, în raport cu momentul narativ din libret.
Rolul titular a fost interpretat de tenorul oaspete Daniel Magdal, un cunoscut artist prezent de peste zece ani în viața muzicală a țării. El posedă o voce frumoasă de tenor lirico spint, cu accente dramatice, ceea ce îi permite în prezent să abordeze partituri dificile în repertoriul liric: Otello este un rol greu care solicită pe interpret, ceea ce face să se găsească foarte puțini cântăreți în lume care să abordeze un asemenea personaj. Magdal este un profesionist serios, posedă un acut strălucitor, chiar impresionant, știe să-și dozeze glasul pentru a sublinia diversele nuanțe sufletești ale personajului. În viziunea regizorală el devine un general de tip bonapartist, având un costum adecvat. Este puțin forțată această interpretare, dar este un punct de vedere regizoral în contextul general al spectacolului.
Artistul a avut-o ca parteneră pe cunoscută soprană Carmen Gurban, o artistă matură, complexă, cu o voce superbă, cu o culoare timbrală deosebită, a interpretat Aria salciei și Ave Maria cu noblețe, sensibilitate și mai ales, o știință a cântului remarcabilă.
Impecabile au fost duetele cu Otello din actul I și al III-lea, în care cele două voci s-au racordat impresionant, dezvăluind poezie, frumusețe, dar și dramatism.
Iago a fost cunoscutul bariton al Operei din București, Ștefan Ignat, un artist ajuns la maturitate, care a creat un rol din punct de vedere actoricesc excelent. Iago al lui impresionează prin acele trăsături cunoscute: este insidios, diabolic, perfid, subtil în amabilități afișate. Vocea și-o modulează adecvat unor asemenea stări, efectul fiind pe măsură. Acel Credo din actul al II-lea rămâne o emblemă a interpretării lui Ștefan Ignat.
Ceilalți artiști ai distribuției au secondat cu profesionalism și respect pe interpreții invitați: tenorul Florin Ormenișan în Cassio s-a străduit să sublinieze fragilitatea personajului, tenorul Bogdan Olaru în Roderigo, basul Sorin Drăniceanu, cu vocea sa frumoasă, în Lodovico, Dragoș Drăniceanu în Montano. Emilia a fost mezzosoprana Ljubica Vranes din Belgrad, cu o voce frumoasă și egală, s-a străduit să nu aibă stridențe în acut și a reușit.
Maestrul Gheorghe Stanciu a condus orchestra, încercând să marcheze momentele dramatice ale partiturii, să creeze omogenitate în ansamblul coral și să ducă spectacolul până la capăt cu onestitate.
Pot spune la final că am avut bucuria să asist la un spectacol eveniment pe scena craioveană, cu interpreți de prestigiu, dar să și cunosc un talentat regizor care este îndrăzneț în abordarea unor lucrări dificile, are idei, sensibilitate artistică și muzicală, mânuiește cu talent metaforele și simbolurile teatrale punând, în același timp, în valoare partitura verdiană.
MIHAI-ALEXANDRU CANCIOVICI