Ştiam relativ puţine lucruri despre Venezuela, dar şi despre fostul preşedinte, Hugo Chavez, considerat un lider sud-american excentric prin anti-americănismul său, exprimat tranşant, încât se spune că în 2003, dacă George W. Bush n-ar fi intervenit în Irak ar fi făcut-o în… Venezuela. Devenită o ameninţătoare redută a stângii sud-americane. Aflată pe locul cinci în topul economiilor petroliere din lume, cu mari rezerve confirmate de petrol şi gaze, Venezuela era şi încă este un partener generos din cale afară pentru nu mai puţin de 18 ţări din America de Sud şi zona Caraibelor. „Nu vom îngădui amestecul altor ţări în ceea ce se petrece acum în ţara noastră. Să nu credeţi că durerea pe care o simţim în urma morţii preşedintelui se va transforma în slăbiciune”, a mărturisit ministrul de Externe venezuelean, Elias Jaua. Tribun abil în timpul celor două mandate de preşedinte, în octombrie anul trecut îl acontase şi pe al treilea, adulat de cei săraci şi detestat de cei bogaţi, Il Comandante a găsit mereu cuvintele şi gesturile adecvate pentru a da o expresie proprie periferiei sociale, „canalizând discreditarea oficialilor şi instituţiilor într-o mişcare de redistribuire imediată a bogăţiei”, afirmă fostul ministru brazilian şi diplomat Rubens Recupero. Hugo Chavez, explică Alberto Barrera Tyszka, biograful non-oficial al fostului preşedinte, a reuşit „politizarea mizeriei”. El a înlocuit servicii sociale defectuoase sau inexistente, publice şi private, cu altele noi. Cu peste 20 de „misiuni bolivariene” create după 2003, Hugo Chavez a utilizat bogăţia petrolieră ca instrument politic şi de incluziune socială. De-a lungul a 13 ani, cât s-a aflat la putere, compania publică petrolieră PDV SA, a vărsat 123,7 miliarde dolari în programe sociale. Acest transfer fabulos de resurse a provocat un impact negativ asupra antreprizelor. De la 3,2 milioane barili produşi în 2005, PDV SA a ajuns la 2,7 milioane barili în 2011. Dar în lupta contra sărăciei rezultatele au fost resimţite: proporţia săracilor a scăzut de la 20,3% în 1998 la 7% în 2011. Inventarea unei noi democraţii, prin participarea directă şi recursul frecvent la referendumul popular în „sistemul de guvernare”, înscris în Constituţia din 1999, „unde cetăţenii sunt subiecte active, dar şi protagoniştii propriului destin”, a generat discuţii. Şi e îndoielnic faptul că societatea venezueleană s-ar fi pliat întocmai pe dorinţa anunţată public de către Chavez, de a rămâne cât mai mult timp la putere. Mai ales că şi în Venezuela se vorbea de corupţie, absenţa reformelor structurale, insecuritate galopantă. Chavez este poporul, poporul este Chavez. Acesta a reuşit să reconstruiască identitatea unui popor espoliat de propria istorie, fiindcă realitatea din Venezuela este mult mai complicată decât pare. Venezuela a fost transformată în profunzime, Hugo Chavez devenind un interlocutor frecventabil pe scena politică regională. Se discută mult despre el în aceste zile. Şi punctele de vedere, evident, distonează, mai ales în disputa stânga-dreapta. A fost suficient ca ministrul francez pentru teritoriile de peste mări, Victorin Lureal, să-l compare pe defunctul lider venezuelean cu Charles de Gaulle şi Leon Blum – forţată figura de stil – şi imediat patronul UMP, Jean Francois Cope, a cerut „solemn” preşedintelui Francois Hollande dezavuarea ministrului său. Nu este exclus să fie regretat. Aşa cum o face şi irakianul Al-Jabouri Kadom, la 10 ani de la invazia americană în ţara sa, într-un interviu pentru ziarul „The Guardian”. Kadom (52 de ani) este irakianul care în ziua de 9 aprilie 2003 a fost filmat doborând statuia de bronz a lui Saddam Hussein de pe soclul său în centrul Bagdadului. „L-am urât pe Saddam. Timp de 5 ani am visat să pun la pământ statuia sa, dar ceea ce a urmat a fost o decepţie amară” explică condamnatul sub Saddam Hussein la 11 ani de închisoare pentru că fiul dictatorului nu plătise reparaţiile făcute la motocicleta sa. „Înainte aveam un singur dictator, acum avem sute. Aveam acces la electricitate şi gaze. Americanii au început munca şi au terminat-o politicienii noştri, care au distrus ţara”, spune acesta. În Venezuela, bătălia pentru succesiunea la funcţia de preşedinte se va duce între Enrique Capriles, din partea forţelor de opoziţie – Tabla de Unitate Democratică (MUD), şi Nicolas Maduro, candidatul Partidului Socialist Unificat din Venezuela (PSUV), desemnat de Chavez ca succesorul său. În sondajele de la mijlocul lunii februarie Nicolas Maduro era creditat cu 46,4%, faţă de 34,4% pentru Enrique Capriles.
