Se vorbeşte, deloc răzleţ, despre o posibilă criză alimentară. Şi nu de azi, de ieri. Cea mai mare parte a produselor agroalimentare pe care le consumă românii sunt din import. Şi preţul lor a cam luat-o, susţinut şi consistent, razna. La Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, ministrul Valeriu Tabără încearcă din răsputeri să alunge aceste îngrijorări, invocând, între altele, potenţialul agriculturii româneşti. Cu toate acestea, o bancă japoneză ne plasa recent pe primul loc în rândul statelor europene cu risc de foamete şi pe locul 12 la nivel mondial. Problema a revenit într-o alocuţiune a şefului statului, Traian Băsescu, la forumul „Consiliul de Cooperare al Golfului – România –Bucureşti: Oportunităţi de afaceri în Europa Centrală şi de Sud- Est”. Banca Mondială a început să tragă tot mai frecvent semnale de alarmă cu privire la pericolele unei crize alimentare. Ceva nu este în regulă. Preţul cerealelor a urcat constant la Bursă, şi chiar dacă s-a invocat, anul trecut, producţia scăzută de grâu a Rusiei, şi mai redusă a Chinei, din cauza secetei, îngrijorarea s-a instalat. În neregulă, în primul rând este faptul că la nivel politic se discută accidental despre agricultura românească, despre absenţa oricărei strategii coerente, vizând reabilitatrrea ei. Readucerea la potenţialul exprimat, cel puţin în 1989, rămâne un deziderat, deşi nu puţini rătăciţi strâmbă din nas la o asmenea comparaţie. Chiar dacă ne referim la producţia agricolă marfă vegetală, animală, horticolă, s.a.m.d. Cum a ajuns de izbelişte agricultura românescă, este o poveste lungă, deloc străină de factorul politic. Nu doar miniştrii agriculturii s-au schimbat, în ultimii ani, într-o neverosimilă frecvenţă, cât şi programele aşa-zise de măsuri, fiindcă nu s-a căzut niciodată de acord pe o strategie naţională, bătută în cuie, cum se spune. Mai grav este faptul că în teritoriu nu s-au instituiţi responsabilităţi clare, ferme, adecvate tradiţiei şi vocaţiei existente, care să fie urmărite cu conştinciozitate. Privatizarea agriculturii a indus şi circumscrierea ei legilor pieţei. Momentan discutabile. S-a ajuns la un moment dat la concluzia nemărturisită, dar acceptată, că importurile de alimente sunt mai convenabile decât producerea lor, prin obscure jocuri de interese, România devenind o piaţă avantajoasă. Obstrucţionată fiind a se manifesta ca furnizor. „Preţurile produselor agroalimentare sunt ridicate şi pentru că producătorii autohtoni nu aplică modelul cooperativelor înfiinţate deja cu succes în alte ţări membre UE”, spunea recent comisarul european, Dacian Cioloş. La întâlnirea sa cu preşedintele Federaţiei Naţionale a Agricultorilor, Viorel Matei, acesta a solicitat intervenţii pentru înfiinţarea de bănci profilate pe agricultură care să ofere credite pentru producţie şi investiţii, cu o dobândă nu mai mare de 4%. Ceea ce se petrece în Orientul Mijlociu, în acestă perioadă, nu este de natură a insufla optimism, din moment ce alaliştii Erste Banck au anunţat deja că este posibil ca barilul de petrol să atingă 150 de dolari. Cum vor evolua preţurile şi, în context, tarifele la principalele lucrări mecanizate în agricultură, nu este uşor de dedus. Este greu de crezut că întinsele câmpuri agricole vor mai fi muncite în aceste circumstanţe, când aceste lucruri nu s-au întâmplat în conjuncturi favorabile. Şi fără a ne hazarda, putem avea foamete într-un an agricol generos. Ceva trebuie făcut, cu ceva trebuie început, dar în absenţa unui azimut, se preferă espectativa.
