Primul invitat din 2021, la emisiunea „40 de întrebări” cu Denise Rifai –difuzată marţea trecută (22.30) pe Kanal D- a fost Adrian Năstase, ex-premier, ex-lider al social-democraţilor, şi ex-preşedinte al Camerei Deputaţilor. O vreme a fost şi ministru de Externe. Emisiunea în sine, aparent pregătită în prealabil, deşi Denise Rifai a alungat orice bănuială în această privinţă, a fost un regal, putând fi comparată, prin cadenţa şi pe alocuri „brutalitatea” unor întrebări (timp de răspuns 2 minute, cu bonusuri aferente oferite de moderatoare când a găsit de cuviţă), substanţa acestora, cu interviul memorabil acordat de Emmanuel Macron, în aprilie 2018, tandemului Jean Jacques Bourdin, de la RMC/BFM TV şi Edwy Plenel, patronul Mediapart. Denise Rifai nu s-a autodepăşit, cât s-a elevat, în ultima vreme, probând în noul format de emisiune, la Kanal D, un plus de distincţie, anvergură profesională şi civilitate a dialogului. Şi-a regăsit calmul dezbaterii, asumarea diferenţei de opinie, sportivitatea disputei. Renunţând vizibil la voluptatea taclalei. Adrian Năstase a fost… Adrian Năstase. În original. Toată lumea ştie că ex-premierul României, avid colecţionar de artă, a fost dintotdeauna un om de ţinută intelectuală, atitudine, un aristocrat. Adevărat bărbat de stat. Cel mai bun premier al României post-comuniste, care a traversat un deşert, la care a făcut referirile de rigoare, răspunzând fără eschivă la toate indiscretele întrebări puse. Mai puţin sau chiar deloc cinic în emisiunea respectivă. Întrebare: A fost Traian Băsescu un politician mai bun decât dumneavoastră? Răspuns: „Ce înseamnă mai bun? Mai şmecher? Probabil. Eu credeam că românii sunt capabili să decidă în funcţie de guvernare şi de lucrurile realizate: eliminarea vizelor şi creşterea economică de 8% în 2004. Eu am crezut că lucrurile astea vor conta. Restul cu lacrimile şi „Stolo”, care era pe moarte şi îl regăsim decenii de-a rândul la fereastră la Bruxelles… Poate că lucrurile astea sunt importante, dar nu la o dezbatere. Dacă vrei telenovele la care să te uiţi comuţi pe Kanal D. Pentru mine a fost într-adevăr şocant. Fusesem membru de partid, dar el fusese în nomenclatura comunistă fiind trimis la Anvers ş.a.m.d.. Au fost câteva lucruri pe care nu le-am înţeles cum trebuie. Având alt tip de educaţie. Am crezut că oamenii ascultă mai degrabă argumente serioase”. S-a făcut referire la un bileţel de care s-a vorbit în confruntarea directă Adrian Năstase – Traian Băsescu. Enigma acestuia: Vadim Tudor, preşedintele PRM, se dorea în fruntea Senatului, şi făcuse diligenţe în acest sens, fiind refuzat. România era în pragul aderării la UE. Adrian Năstase nu îi contesta lui Vadim Tudor talentul oratoric, cultura, dar nu mergea să îi facă o asemenea făgăduinţă, într-un context delicat. Rezultatul: peremiştii au votat precumpănitor pentru Traian Băsescu. Ce a urmat? 500 de zile de închisoare în urma condamnărilor din 2012 şi 2014. Se spune că ar fi fost orchestrate. Un adversar politic nu trebuie doar învins, ci şi eliminat. Demonizat. În prealabil, provocat un eveniment cu impact emoţional, pe modelul “revoluţiei portocalii” de la Kiev, care să justifice represaliile. Reţeta ştim acum, de unde provenea. Nu s-au mai amintit “opintelele” lui Cristian Pârvulescu “Pro Democraţia” legate de fraudarea alegerilor în primul tur, care a solicitat o expertiză internaţională independentă în legătură cu softul utilizat. Anunţul expertizei a fost făcut… după al doilea tur de scrutin pe 11 decembrie, cânt acuzaţiile îşi făcuseră efectul. Cristian Pârvulescu n-a avut mustrări de conştiinţă şi e bine sănătos. Ba chiar a aplaudat interzicerea, pe câţiva ani, a candidaturii lui Adrian Năstase la vreo funcţie publică. Faptul că Traian Băsescu minţea era un truism: minţea cum respira. Că domnul Cristian Pârvulescu de la Pro Democraţia îl acoperea era însă de o gravitate fără margini. Câteva comentarii aplicate, nici o lamentaţie. România era o ţară puternică în zonă –Iugoslavia fusese spartă în bucăţi- şi marile puteri n-au vrut să se continue –se pare- ascensiunea ţării. Să nu uităm că şi Helmut Kohl şi Jacques Chirac au avut probleme cu justiţia. În cazul Adrian Năstase n-au existat dovezi directe, ci circumstanţiate, indirecte. Raţionamente logico-juridice. Neîndoielnic, Traian Băsescu a avut un rol important în extracţia de pe scena politică a lui Adrian Năstase. Adriana Săftoiu, în memoriile sale de la Cotroceni, menţiona undeva că Traian Băsescu era convins că şi reciproca ar fi fost valabilă, dacă Adrian Năstase ajungea preşedinte. Multe alte detalii se ştiau din media. Adrian Năstase n-a fost lumina de pe cer, puterea tulbură, aerul subţire, mai dă şi ameţeli, dar a fost şi a rămas un politician cu reflexe de stânga dintr-o altă lume. Deloc străină de confortul intelectual, capabilă să producă un răcoritor efect terapeutic. Prin rigoare şi cordialitate, mici capodopere de inteligenţă, ingeniozitate şi umor fin. Graţie unei culturi vaste. Fireşte că a făcut şi greşeli. Poate nu puţine la număr. Dar a pierdut alegerile prezidenţiale din 2004, după ce ne dusese în NATO şi încheiase toate dosarele premergătoare aderării la UE. Ce ştia atunci ştie şi acum: politica nu se face cu juni primi, ci cu oameni pragmatici, eficienţi, devotaţi cauzei. Mulţi l-au considerat arogant. A umbla cu criterii de salon, cu exigenţe ideale, cu mofturi estetizante, înseamnă a cultiva un angelism inadecvat şi perdant. Ideea aceasta, chiar dacă pare un sofism perfid crează şi un primejdios delir al promovorii nulităţilor. În sfera politicului e nevoie şi de ţinută şi de bună credinţă, de convingeri, nu doar de bădărănie, tupeu şi abilitate adoptativă. S-a referit şi la sfatul pe care i l-a dat Vioricăi Dăncilă de a nu candida la alegerile prezidenţiale, din 2018, şi a-l lăsa pe Călin Popescu Tăriceanu. Şi-ar fi salvat guvernarea. S-ar fi salvat pe ea înseşi. Lecţia lui Adrian Năstase –pentru noi- rămâne una interesantă. S-a spus, de-a lungul timpului, că una ar fi fost gustul său privat şi alta acţiunea de pe scena politică. Este adevărat. Pe alocuri o evoluţie întortocheată. Nimeni nu e ferit de aşa ceva. Adrian Năstase a surâs tandru spre Vest, n-a sfidat niciodată vecinul mare de la Est, şi a privit deloc complice spre bâlciul autohton. Ce ar fi fost „dacă”, este o întrebare veritabilă. Dar istoria nu se judecă aşa. Oricum, lecţia lui Adrian Năstase, oferită săptămâna trecută pe Kanal D, invită la reflectare. Fiindcă nu este posibil, moralmente vorbind, să îi fie retrasă o decoraţie „Steaua României în Grad de Mare Cruce” –cea mai înaltă demnitate a statului român-, de un preşedinte pe care Adrian Năstase îl consideră mai balcanic decât noi toţi. Adrian Năstase a fost şi este o mare pierdere pentru politica românească. Că ne place sau nu ne place este o altă discuţie. Avea anvergură, avea clasă, şi deţinea arta conducerii unei ţări. Destinul i-a jucat feste. Şi ca să vorbim de destin, trebuie să apelăm la… Andrei Pleşu, şi corespondenţa acestuia cu Gabriel Liiceanu. Şi nu merge.
