Întors, după o săptămână, din Italia, îmi revin presant în memorie discuţiile, multe şi aprinse, pe care le-am avut cu localnici de pe tot eşichierul social. Şi nu numai, ci şi cu români, mai tineri dar şi ceva mai vârstnici, mai „vechi” imigraţi ori ceva mai noi.
Mai întâi, având ca subiect şi argument al sejurului meu acolo lansarea unei cărţi a unui scriitor nativ şi activ încă în zonă – Castelli Romani de pe colinele romane –, am fost rugat de amfitrionii mei, inclusiv de primarul oraşului Albano Laziale, Nicola Marini, să vorbesc şi despre integrarea imigraţilor, în contextul globalizării şi al Noii Europe. Am făcut-o ieşind dintr-un previzibil tipar al retoricii, avansând mai curând subiecte de reflecţie pentru cele vreo sută de persoane ce au umplut, până la refuz, sala mică a Primăriei, aleasă în ultimul moment tocmai datorită temerii absenteismului din cauza codului roşu în vigoare la acea oră pentru toată provincia romană.
Le-am reamintit celor prezenţi, majoritatea adulţi, de marile emigraţii ale conaţionalilor lor de-a lungul ultimului veac şi jumătate, în care i-am inclus şi pe friulanii craioveni de care nu ştiau aproape nimic. Le-am relatat şi experienţa pe care am trăit-o în sudul Braziliei, într-o localitate exclusiv italiană, cu cele două drapele arborate la o imensă Poartă de intrare, care sosiseră la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, determinaţi tot de sărăcie şi de lipsa de perspectivă ce justifică şi bejenia românilor din ultimii ani.
În fapt, ştiam că, asemenea României, cu care se înrudeşte nu doar lingvistic, ci sub mai multe paliere, inclusiv cele ale unei meridionalităţi ce-ar implica şi balcanismul, şi Italia trăieşte, în aceşti ani, paradoxuri similare: şi Italia este simţită de majoritatea cetăţenilor ei ca o ţară „anormală”: un subiect la modă, îl constaţi, îl auzi peste tot şi mai ales pe toate reţelele mass-mediatice, fie că e vorba de lunga „istorie” a domniei lui Berlusconi – dublul sosiei sale de la Bucureşti, cu care împărtăşeşte acelaşi profil psihologic montat abil într-o ramă „ideologică” de dreapta –, fie că în discuţie se află noul premier, „de stânga”, Matteo Renzi, tot mai contestat de bătrânii „lupi” ai vechii politici peninsulare.
Cu aceeaşi patimă se discută şi despre „hemoragia de creiere” în afară, de decăderea şcolii, a culturii, despre uitarea, atât de vinovată, a gloriei unei istorii unice, despre riscul omologării (pierderea tradiţiilor locale atât de orgolioase acolo), încât expresia de ţară anormală a devenit un adevărat concept, la ordinea zilei.
Există însă şi diferenţe şi, aşa cum se ştie ori nu prea, ele sunt cele ce marchează distanţa, de cele mai multe ori istorică, dar poate că şi geografică: nu e pusă în discuţie existenţa libertăţii, a liberei opinii, după cum nici nu se vorbeşte despre vreun pericol de „înstrăinare” a Italiei: trădarea, câtă este, rămâne la nivelul grupurilor şi a găştilor, sub spectrul aceluiaşi resort, cel al luptei pentru Putere.
Matteo Renzi îşi strigă pe toate canalele, ca şi la noi Victor Ponta, mândria de a fi italian. A făcut-o şi în faţa Troicăi, a înfruntat-o şi pe „Doamna de Fier” a Germaniei, i-a spus-o la obraz şi fostului Capo al CE de la Bruxelles, Barroso, şi, am observat, în rândul intelectualilor, a celor ce nu se regăseau în lexicul ofensator şi, deseori, grosier al lui Berlusconi, că tocmai un astfel de slogan are succes şi pe care cei mai mulţi îl văd ca un remediu al unei deplorabile divizări pe care au trăit-o în ultimii ani.
Şi n-am putut să nu mă întreb, privind ieri seară la nişte mitinguri desfăşurate suspect de „organizat” în câteva oraşe româneşti, asupra legitimităţii strigătului „Vrem libertate”? Să le lipsească românilor chiar libertatea până acolo încât să invoce evenimentele din decembrie ’89 ca resort al unei astfel de doleanţe?
Cu siguranţă, libertate există şi se „mănâncă pe pâine”, ca să reiau o vorbă populară. Multe altele lipsesc, iar sărăcia – şi mai ales sărăcirea – e un simptom al unei grave neputinţe a clasei politice în ansamblul ei, dar încă şi mai adevărat este faptul că, în ultimul deceniu, unul al unui regim duplicitar şi urât, cel băsescian, unui proiect valid de Ţară i s-a substituit spectacolul scandalului ce ne-a deturnat de la realitate. Şi, iată, când apare un astfel de proiect, ne grăbim să-l refuzăm sub etichete deseori caraghioase. Şi hazlii, aşa cum este această falsă acuză a lipsei de… libertate.
