O realitate de o tristeţe iremediabilă e de la o vreme tot mai denunţată în contexte dintre cele mai diverse: cititul cărţilor, ce-a constituit probabil unul dintre suporturile fundamentale ale modernităţii de la inaugurarea epocii gutenberghiene, s-a disipat până în punctul transformării lui într-o raritate; un defect, o pierdere de vreme, o îndeletnicire ieşită din uz. Vorbesc de lectura în forma sa impusă şi testată de o tradiţie seculară, căci cititul, ca act post-alfabetizare, nu doar că subzistă, dar, în formele digital-virtuale impuse de reţelele de socializare, e deja un mod cu valenţele unui drog.
Fără a mai reitera aici un faimos adagio călinescian dintr-o uitată „cronică a optimistului” semnalând perplexitatea bătrânei sale gazde timişorene din primii săi ani de profesorat liceal – Tot mai citeşti, maică? -, am fost surprins descoperind de curând o carte a unei romanciere italiene de succes, Paola Mastrocola, în care, în peste două sute de pagini şi sub titlul incitant „La passione ribelle” („Pasiunea rebelă”), în care condiţia precară, ori chiar dispariţia studiului ca valenţă a condiţiei noastre istorice şi socio-psihologice, e supusă unor ample analize şi evaluări, dezvăluind consecinţe care se subsumează crizei de natură antropologică instalate deja în lumea de azi.
Studiul – afirmă autoarea în premisa cărţii – capătă forma unei „pasiuni rebele”·. Întâi de toate, fiindcă dispariţia sa ameninţă societatea noastră, mai ales că şcoala şi familia deja sunt pe cale să se adapteze fenomenului. Cauzele? Ori, cu cuvintele autoarei, „duşmanii” acestei teribile mode ar fi „ideologia antinoţionismului (dezinteresul pentru deprinderea noţiunilor, conceptelor, n. ns.), credinţa oarbă în tehnologie, hedonismul societăţii de azi, pasiunea pentru nou cu orice preţ şi risc, cărora le stă drept umbrelă criza economică.
Concepută în formă de pamflet, cartea ar fi putut purta şi titlul „Elogiul studiului” şi, în spaţiul restrâns al acestei rubrici, mă voi rezuma la a cita argumentele sale în chip de pro domo de pe coperta a patra şi în care miza întreagă a acestui demers capătă forma unui veritabil şi necesar manifest, în favoarea, fireşte, a studiului, o pledoarie de întoarcere la o îndeletnicire ce-a susţinut întreaga civilizaţie umană de-a lungul istoriei.
„Azi nu se mai studiază. Suntem predestinaţi înfrângerii. Studiul îl evocă pe Leopardi care-şi pierde tinereţea, îşi ruinează sănătatea şi rămâne singur ca un câine. Mai e Pinocâchio ce vinde cărţi ca să meargă să vadă teatrul de păpuţi. E şcoala, adolescenţa cu coşuri pe faţă, truda, plictiseala, trebuinţa. E o umbră care obscurează lumea, e o crăpătură în zid: deteriorează şi întunecă plăcuta şi densa noastră voinţă de a trăi în prezent. Studiul a dispărut din vieţile noastre. Şi cu el a dispărut plăcerea pentru lucrurile ce se fac fără ne gândi la ce anume sunt folositoare. Lucrul cel mai incredibil e că nu interesează pe nimeni”
Cum să nu subscrii unei astfel de diagnoze, amare în substanţa sa numai în aparenţă obscură, mai ales fiindcă, generalizat de-acum, pericolul capătă metaforic imaginea unui tren care nu se mai opreşte fiindcă pare a nu mai putea fi oprit. Dar oare suntem cu adevărat siguri de acest lucru? ne chestionează autoarea, nu întâmplător profesoară de aproape trei decenii într-un liceu din Torino.
Şi întreaga sa pledoarie îşi ia ca un alt, dar nu mai puţin important suport, condiţia umană egal precară de azi, căci, cum susţine în premisa cărţii,
„Ne-am uniformizat. Totuşi ne rezervăm dreptul de a nu purta uniforme. Avem cu toţii acelaşi telefon. Dar cumpărăm huse diferite, selectăm sonerii numai ale noastre şi ca fundal ne punem fotografia copiilor (doar pe ai noştri). Nu ne-am simţit nicicând atât de liberi şi de originali şi, cu toate acestea, nicicând n-am fost atât de mai puţin liberi şi de originali…”
Într-un cuvânt, nu mai suntem liberi să alegem. Ni se oferă infinite opţiuni, dar nu-i adevărat, fiindcă de fapt e o singură opţiune: aceea de a avea mail, celular, computer. Căci dacă încercăm să ne ignorăm unul singur din aceste mijloace suntem la pământ: pierdem bani, avionul, prieteni, trenuri, afaceri. Şi totuşi. Persistă o întrebare: de ce nu ne revoltăm? Cum? Printre altele, întorcându-ne la… studiu. Ca la o mişcare cu adevărat victorioasă. Şi tămăduitoare. Chiar căutând umbra unui pom, fie şi imaginar, stingând lumina şi telefoanele, şi televizoarele, şi toate instrumentele ce ne sustrag din propria intimitate.
Studiul e mai eliberator. De plictiseală, de nelinişti, de maladii, de uniformitate îndeosebi. Să fie oare o astfel de rebeliune imposibilă azi. Şi mai ales mâine? Nu, poate azi ceva mai mult, dar poate că într-un mâine – roata se redescoperă mereu, nu? – ar fi posibil să se întâmple. N-ar fi întâia oară în istorie.
