O vreme a făcut parte din plăşile Dumbrava (1864-1887), Jiul de Sus – Dumbrava (1887-1912), Vela (1912-1930), Pleniţa (1930-1952) şi, apoi, din raionul Pleniţa (1952-1965). Cu nimic deosebit de celelalte sate, Gubaucea a rămas un pol al sărăciei în pofida pământului fertil de care dispune. Istoricii atestă că, în 1819, stăpânul moşiei satului era Tudorică Păianul. În 1831, moşia boierească aparţinea lui Fotache Păianul, Teodorache Păianul şi Ion Ştirbei. Conform catagrafiei din 1845, moşia Gubaucea era pe proprietatea lui Dincă Coţofeanu şi Stanca Păianca. Iar în 1888, în Gubaucea, mare proprietar era G. A. Savopolu. Schimbările survenite de-a lungul timpului, în rândurile celor care au deţinut, cu preponderenţă, pământurile satului, perturbate de reformele agrare din 1921 şi 1945, nu au mare relevanţă şi, în 1962, localitatea va fi complet colectivizată. Cei care nu aveau pământ s-au înscris primii, iar cei înstăriţi, dacă nu au cunoscut „binefacerile” cooperativei agricole, au luat cunoştinţă de „lupta de clasă”, adică de lichidarea… chiaburilor. Cum putea prosperitatea să răzbească prin lupta de clasă rămâne o enigmă. La Gubaucea nu s-a jucat teatru ieftin, ci o dramă în adevăratul sens al genului. Şi fiindcă istoria este cinică, despre Gubaucea ştim doar că, de aici, de loc este interpreta de muzică populară, multora îndrăgită, Ileana Ciuculete. Şi atât. Am stat de vorbă deunăzi cu profesoara Cornelia Manolescu, cea care, la 3 martie 1948, era dată afară din casă, cu copilul de numai patru ani în braţe, stabilindu-i-se domiciliul forţat la Craiova, pentru că fusese identificată ca moşiereasă. Chiar dacă povestirea siderantă seamănă cu atâtea altele, de care avem cunoştinţă, harul narativ al distinsei amfitrioane, în vârstă acum de 93 de ani, ne-a cutremurat. Şi-a recuperat casa, în amurgul vieţii, după un zbucium necontenit în tot ceea ce s-ar putea numi „tinereţea” ei. La capătul poveştii, dacă există aşa ceva, nu am mai putut spune nimic decât să-i mulţumim pentru amabilitate. Ce paradox! Oamenii locului, şi astăzi, ca şi ieri, ca şi alaltăieri, înoată în aceeaşi sărăcie, fără nici un azimut.
Destinul se execută, nu se comentează
Pe doamna Cornelia Manolescu am găsit-o la conacul soţului său, căpitanul Ştefan Cristescu, din satul Gubaucea. Ploua de câteva ore şi praful de pe uliţa care trece şi pe la poarta locuinţei sale se transformase într-un soi de clisă care se lipea de pantofi. Casa care a redevenit între timp proprietatea familiei Manolescu, mai exact a doamnei Cornelia, se zăreşte peste gardul uniform, tăiat în ciment, ce aminteşte de ultima destinaţie pe care a avut-o, aceea de fost sediu al CAP. Poarta nu este încuiată, nici asigurată de câini violenţi, şi intrăm în curte. Aleea de beton este străjuită de brazi înalţi, cu tulpini groase şi coroanele răsfrânte până la pământ, martorii atâtor şi atâtor întâmplări. Prin golurile lăsate de ramuri luceşte, din loc în loc, câte un petic de cer cu luciu metalic. În jur este o linişte care te intimidează şi, pe la jumătatea drumului, facem cale întoarsă. Săritoare şi amabilă, o vecină se oferă însă să ne introducă la doamna Manolescu. De la care vom afla ceea ce poate ştiam: destinul se execută, nu se comentează. Oricât de sfâşietor ar fi acest lucru.
La măsuţa ovală din antreul conacului
Proprietara conacului care a aparţinut boierilor Manolescu şi Cristescu, unii dintre cei mai bogaţi din Gubaucea, ne întinde o mână şi, zâmbitoare, ne invită în casă. Este o doamnă de peste 90 de ani, dinamică, locvace, dar căreia nu poţi să-i ghiceşti cu aproximaţie vârsta, părând mult mai tânără. În ciuda anilor pe care îi poartă, îşi păstrează cu uimire ţinuta elegantă pe care – ne putem da seama uşor – a avut-o dintotdeauna. Trebuie să fi fost o femeie frumoasă în tinereţe. În loc de papuci de casă poartă o pereche de pantofi negri de vară, strânşi pe picior, cu care păşeşte comod prin micul antreu. Se oferă să ne pregătească repejor o cafea şi insistă de câteva ori să o aşteptăm până o prepară. Poate mai târziu, îi spunem noi, şi abia atunci acceptă să se aşeze şi ea la măsuţa ovală de lângă geamlâc, dispusă să ne cunoască şi să o cunoaştem. Chipul luminos, încadrat de părul său amestecat, fără a fi în totalitate alb, se zăreşte însă mai mult din profil fiindcă, atunci când vorbeşte, are un fel anume de a nu te privi în ochi. Tonul este uniform, exprimarea clară, concisă, convingătoare, argumentată.
Se poate povesti o dramă?
Se spune că a suferi este un coșmar, pe când a fi suferit, la relatare, este un capital de duioșie. Răul devine în amintire vag euforizant. Dramatic câtă vreme este actual, el devine epic pentru memorie. „Bunicii mei au avut conac pe coastă, acolo am copilărit eu…”, spune, aruncând cu o mână dincolo de vârful brazilor şi de coamele caselor. Boierul Manolescu, om înstărit, a avut trei copii, iar tatăl său a fost Jean Manolescu. „Licenţiat la Nancy, în Franţa, profesor de liceu şi director la Institutul Renaşterea din Craiova. Lua copiii amărâţi din sat, care nu aveau nici o posibilitate, şi îi ducea acolo să facă şcoală”. Dar amintirile doamnei Cornelia se precipită brusc, de parcă ar vrea să ajungă direct la punctul maxim al naraţiunii sale. Aşa se face că nu descrie nimic din parfumul zilelor frumoase petrecute la conac, în sânul familiei celor mai bogaţi boieri din comună. „De Gubaucea mă leagă multe lucruri … triste, din păcate. Şi am să vă povestesc ceva dramatic acum, care se întâmpla în 1948. Era tot o zi ploioasă, ca şi aceasta, dar atunci era luna martie, când, pe la ora 3, au venit cu poliţia să ne scoată din această casă. Soţul meu a deschis şi i-au zis: Ieşiţi afară, hoţilor!”. Era o maşină la poartă şi ne-au urcat pe toţi în ea. Cu forța. Am plecat cu fetiţa în braţe – avea patru anişori atunci –, învelită într-o cuvertură pe care am luat-o din casă. Cineva m-a văzut şi mi-a smuls-o din braţe, zicând că nu pot să o iau, că aş fi furat-o”. Vocea bătrânei tremură, amestecându-se cu plânsul. În câteva secunde se opreşte şi îşi cere, simplu, scuze: „Iertaţi-mă!”.
În slujba „alfabefetizării”
După evacuarea din conacul familiei, începe un drum chinuitor și inuman pentru Cornelia Manolescu. Licenţiată în limba română cu nota 10, obţinuse repartiţia la actualul Colegiu Național „Fraţii Buzeşti” din Craiova. După două luni petrecute la această catedră, este mutată la şcoala din Balta Verde. Timp de zece ani a făcut naveta de la Craiova la această şcoală. „Am mers mult pe jos, şi vară, şi iarnă… atunci m-am şi îmbolnăvit. Dar să nu vorbim despre asta… Am făcut alfabetizare cu copii de toate categoriile sociale, dar să ştiţi că îmi plăcea. Şi am avut mulţi copii buni, care au învăţat carte de la mine şi care au ajuns apoi oameni mari. Unii mă mai vizitează şi astăzi, cum recent am primit vizita unui fost elev, care este foarte bun inginer agronom”. Ca un metronom al zbuciumului din interior, mâinile uscăţive îi palpită odată cu firul amintirilor. „Dar să ştiţi că şi comuniştii au avut printre ei mulţi oameni de treabă, oameni cu mult suflet, iar eu am cunoscut câţiva”, este o constatare pe care o repetă o dată, şi încă o dată pe parcursul discuţiei noastre. După cei zece ani petrecuţi la şcoala de lângă Podari, profesorul Cornelia Manolescu ajunge la Bucureşti. Ca să poată fi admisă la catedră i se cere însă o adeverinţă prin care să demonstreze că nici ea şi nici părinţii săi nu au deţinut pământ. De fapt, se aflase câte ceva prin aportul „binefăcătorilor”, dintotdeauna vigilenți.
Incognito la Primărie
Ani de-a rândul, după evacuare, n-a mai păşit în Gubaucea. Va fi însă obligată de belele vieţii să facă acest lucru, într-una din zile, când practic „îşi juca destinul”. Avea nevoie de o confirmare de la Primărie. „Viaţa mea este un roman. Fiică-mea chiar îmi zice să îl scriu, dar nu am puterea asta. Am suferit prea mult… Mi-am pus o pereche de ochelari de soare şi, cu inima strânsă, am venit în sat. Tatăl meu, care trăia atunci, mi-a zis să mă duc la Primărie şi să cer adeverinţă pentru că el nu mai are pământ”. Facem o paranteză: nu am înţeles dacă doamna Cornelia Manolescu a mers la sediul CAP-ului sau la sediul Primăriei. „Era un băiat tânăr şi mi-a zis cu sinceritate: doamnă, şi eu am trei copii şi ştiu cum este… Luăm actele şi ce scrie acolo, aşa o să vă dau şi eu. În acte, era trecut că tatăl meu deţinuse 100 de pogoane de pământ, din cele 500 pe care le-a avut bunicul meu, dar le donase pentru Institutul Renaşterea. A făcut lucrul acesta ca să-şi păstreze funcţia”. Prin această „atestare”, primeşte postul de profesor la o şcoală din Bucureşti, dar amintirea rămâne. De la această vizită răscolitoare, Cornelia Manolescu nu s-a mai întors în Gubaucea decât după 1990, când şi-a recăpătat proprietatea. A păstrat figura luminoasă a celei care, în faţa documentelor prezentate, a spus doar atât: „Nu o să mai ai probleme!”. Referirea era clară: pe linie de cadre. Zbuciumul vieţii, chiar dacă nu a mai avut aceeaşi amplitudine, nu a dispărut. Cu spaima în sân, cum se spune, şi-a făcut datoria de dascăl încercând să uite ceea ce trăise. Era oare posibil?
August într-un sat de la marginea judeţului
Gubaucea este un sat greu de descris, deși cadrul natural te-ar putea ajuta. Pare un capăt de lume. În care totul este încremenit. În conacul în care ne aflăm, Cornelia Manolescu locuieşte singură. Vine aici doar pe perioada verii, restul timpului petrecându-şi-l la Bucureşti, acolo unde trăieşte tot singură, în tovărășia amintirilor. „Am o fată care se află în America. A fugit din ţară, împreună cu soţul său, pentru că aici nu reuşea să îşi găsească un post tot din cauza originii sociale. A terminat Politehnica cu media 10, o studentă excepţională, dar i se spunea peste tot că are unele probleme la dosar. Şi atunci ea mi-a spus că vrea să plece din această ţară, iar eu nu am oprit-o”. Din când în când, telefonul sună într-una din camere. Bănuim că este această sigură rudă care îi poartă de grijă de peste hotare. Parcă ghicindu-ne gândurile, Cornelia Manolescu revine la punctul din care a plecat, din care pornisem noi discuţia. „Ca să vă răspund la întrebare… Vin aici în fiecare vară pentru că eu sunt puternic legată de aceste locuri… Toată valea asta era a noastră şi eu mă jucam aici cu tot felul de copii, chiar şi cu copii de ţigani. Trebuia să îi respectăm pe toţi, aşa am fost educată”. Vorbele îi sunt întrerupte de vizitatori, obişnuiţi de-ai casei, care trec să îi lase câte o plasă cu cumpărături sau îi spună că s-au hotărât să meargă să rezolve „lucrul de care v-am povestit”. Bătrâna doamnă se ridică de pe scaun şi îi petrece cu privirea pe fiecare în parte. Sunt oamenii locului cu care îşi împarte timpul, aici, în conacul acesta mobilat sumar şi păstrând încă aerul de arhivă, dar care – înţelegem – este mai mult decât o casă, este o lume cu întâmplările ei, greu de legat una de alta, pentru a o înţelege.
LAURA MOŢÎRLICHE și MIRCEA CANŢĂR
