Cazul Voiculescu a depăşit, în amploare, în tensiune, în eşaparea dejecţiilor acumulate de-a lungul anilor în societatea noastră subjugată încă unui intens şi năucitor proces de stagnare, limita unor valenţe de minimă civilitate şi de luciditate, ambele lovind, mai abitir decât orice, în ipotizatele şanse de revenire – ori de accedere – la / spre normalitatea atât de râvnită şi declamată.
Un act juridic, o speţă, oricât de rezonantă, prin dispunerea „actorilor”, cu regimentele lor de infanterie distribuite pe un front de luptă acerbă, s-a transformat într-un veritabil scandal, în care ambele „fronturi” s-au dispensat de armele curente şi încuviinţate ale unei confruntări de opinii, de idei, de poziţii subsumate unui set de principii, îmbrăţişând lupta de gherilă prin apelul la un arsenal scăpat de sub orice control, în proasta şi, de-acum, instituţionalizată tradiţie a scandalului, tipic scandalului mahalagist.
Nu mi-a plăcut niciodată personajul în jurul căruia s-a creat, cu concursul său mai mult ori mai puţin voluntar, o tristă şi dezagreabilă pagină a istoriei post-decembriste. Sigur, securismul său, neîndoielnic culpabil, amendabil, dar scos în afara unui proces juridic, social şi chiar politic de care clasa politică românească, în ansamblul ei, s-a ferit ca dracu’ de tămâie de-a lungul sfertului de veac de tranziţie oarbă, mi-a trezit şi întreţinut mereu un sentiment de revoltă ce s-a diluat, cu vremea, în greaţă. La fel, exerciţiul său public în toţi aceşti ani n-a avut cine ştie ce legitimitate, în afara aceleia ce-a îngăduit multe alte situaţii similare şi nu mai puţin revoltătoare. Eroarea – e limpede şi am mai susţinut-o încă de prin anii ’90 – este efect direct al unei decizii politice hrănite de ipocrizie şi dublate de cinism: s-a decretat o amplă şi, în parte, prostească vânătoare a cohortei de turnători (colaboratori) ai securităţii, deseori hei-rupiste şi cu un însemnat coeficient de relativism şi de interpretări discutabile, în câteva rânduri nefondate şi, deci, abuzive. Iar asta s-a întâmplat în timp ce cohorta de securişti, recomandabil prin grila tot a faptelor comise, a rămas în afara acestui cerc vicios, păpându-şi, într-o linişte nemeritată, pensiile speciale ce le-au permis, îmi place să cred, unora dintre ei, să se distreze copios de pe margine la înfierările unora dintre cei pe care ei înşişi îi recrutaseră, îi momiseră ori de-a dreptul îi şantajaseră.
Voiculescu Dan – evit cu bună ştiinţă nominative vulgare şi vulgarizatoare ce divulgă tocmai gradul dejecţiei asumate a unor campanii de punere la zid – a fost condamnat, a fost încarcerat şi nu-mi vine acum sub limbă decât replica funebră din arealul nostru etnofolcloric, la informaţia că un cutare a murit: „Să fie sănătos”. Nu cunosc prea mult din „patrimoniul” său de culpe, găinăriile, câte vor fi fost, le-am înregistrat, cu pasivitatea unui spectator, fiindcă revolta s-a cam tocit în mlaştinile atâtor nereguli şi fărădelegi. Ale lui şi ale atâtor alţii, mulţi cocoţaţi pe piscuri de privilegii, la Putere ca şi în Opoziţie. Îndatoraţi, încă, unui nefericit şi greţos criteriu de selecţie care, departe de ce se spune, n-are totdeauna legătură cu deţinerea Puterii.
Cert că în aceste ultime zile imaginea, şocantă, dar neasumată ca atare, pe care scandalul –mediatic şi nu numai – a activat-o şi o întreţine cu o proastă fervoare în jurul acestui caz, e aceea a două Românii. Dacă nu a mai multora. Una reprezentată de susţinători, înregimentaţi în jurul imperiului mediatic voiculescian, cealaltă „înaripată” de regimentul ţuţerist băsescian. Ambele tabere distribuite, fără nicio nuanţă, abandonând orice rest de pudoare, convertind luciditatea şi neutralitatea specifice profesiunii, în două facţiuni cu o vervă belicoasă pe care numai dejectările umorale o mai depăşesc.
Şi, contemplând, cu un efort de detaşare tot mai greu de întreţinut, scena desfăşurată într-un spaţiu transformat în maidan, ideea unei Românii reunite şi regăsite în osatura unui proiect major de Ţară într-un viitor deja impacientat nu doar că nu se arată, dar pare şi imposibilă. Şi încep să cred că, anesteziaţi de astfel de scandaluri-spectacol, sedaţi de prestaţiile tulburate de incompetenţă şi de parvenitism ale clasei politice, rămânem cu toţii biete marionete ale unui prezent încremenit nu într-un proiect, ci în golul într-o aşteptare hămesită de un sfert de veac.