Comunicatul dat publicităţii de Nicolas Sarkozy, marţi, 7 august a.c., în urma unei convorbiri telefonice cu şeful Consiliului Naţional Sirian, Abdelbasset Sayda, a dat semnalul unei campanii a unei părţi „a dreptei” contra strategiei Palatului Elysee pe acest dosar, chiar dacă aceasta se bazează pe ceea ce a făcut diplomaţia franceză pe mandatul lui Alain Jupe. Sarkozy şi opozanţii sirieni reclamă „o acţiune rapidă a comunităţii internaţionale, pentru evitarea masacrelor şi violenţelor”, la fel de asemănătoare cu cele din criza siriană. Nicolas Sarkozy sugerează o acţiune mai hotărâtă după 16 luni de criză, dar nu exprimă modalitatea. Intervenţie armată? Zonă de excludere aeriană? Livrări de arme rebelilor? Mister. Elysee a anunţat, joi, trimiterea unui grup medico-chirurgical în Iordania, pentru a trata răniţii din taberele de refugiaţi. Potrivit filosofului Bernard Henry-Levy, membru al Consiliului de supraveghere al grupului „Le Monde”, „iniţiativa lui Nicolas Sarkozy este curajoasă şi binevenită”. Elysee continuă, de fapt, să trateze criza siriană sub aspectul ajutoarelor umanitare, la cerinţa grupurilor anti-Assad. Aidoma administraţiei americane, se mizează pe o „descompunere” a nucleului dur al puterii siriene, sub presiunea conjugată a luptătorilor, sancţiunilor, susţinerea opoziţiei şi defecţiunilor. Iar criza se prelungeşte, deschizând spaţiul unei contestaţii a acestei abordări. Francois Hollande, deşi PS a susţinut războiul din Libia, regretând ceea ce a urmat, are dorinţa de a nu interveni. A luat act de faptul că Barack Obama evită un angajament militar în lumea musulmană cu câteva luni înaintea alegerilor din noiembrie. Criza din Siria este decriptată la Elysee, ca şi la Casa Albă, avându-se în vedere multiplele efecte, conjugate, în Orientul Mijlociu. Iranul, greu de strunit în privinţa activităţilor sale nucleare, pentru care are sprijinul Rusiei, figurează în bună poziţie pe listă. Dezbaterea s-a intensificat şi în SUA şi întrebarea „ce e de făcut” primeşte un răspuns din partea lui Anne Marie Slaughter, un fost înalt responsabil al Departamentului de Stat sub Barack Obama. „A venit timpul pentru acţiuni îndrăzneţe”. Asta însemnând o coaliţie de state care ar furniza arme şi, eventual, o acoperire aeriană pentru Siria pluralistă şi democratică. Criza siriană îl pune, aşadar, pe Francois Hollande în faţa unei probleme care angajează resurse militare. Non-intervenţionalismul lui Hollande are o mică dimensiune: în Sahel, unde pericolul terorismului islamic a devenit resimţit, Franţa acordă sprijin militar ţărilor africane din regiune. Este adevărat că o rezoluţie a ONU a pregătit terenul. Însă preşedintele francez rămâne consecvent: o intervenţie armată în Siria nu este exclusă, cu condiţia unei rezoluţii ONU, care se izbeşte de „niet-ul” rusesc. La rândul său, premierul britanic, David Cameron, a comentat încă din luna martie că Occidentul n-ar trebui să se împiedice de Rusia pentru a face „ceea ce este moral” în Siria, cum s-a petrecut în Kosovo în 1999. „Dosarul sirian” nu-l impacientează în mod deosebit pe Francois Hollande. Dovadă că ministrul Afacerilor Externe, Laurent Fabius, a stigmatizat intervenţia lui Nicolas Sarkozy, arătându-se surprins de controversa pe un subiect atât de serios. Polemica n-are anvergura dorită şi, cu excepţia câtorva foşti miniştri UMP, care i-au cerut lui Hollande „întreruperea vacanţei, pentru ca Franţa să ia conducerea unei reacţii internaţionale rapide”, altceva n-ar mai fi de spus.
