Opţiunea radicală a preşedintelui american Donald Trump, anunţată marţi 8 mai a.c., privind retragerea ţării sale din Acordul semnat la Viena, în iulie 2015, prin care Iranul accepta să sisteze programul său nuclear – în schimbul ridicării parţiale a sacţiunilor economice internaţionale – şi interzicerea antreprizelor străine, ameninţate a fi sancţionate, să mai facă afaceri cu Teheranul, redefinit ca paria, complică teribil lucrurile pe scena internaţională. Şefi de stat şi de guvern, din UE, vor discuta, acum, cu oficialităţile iraniene, pentru a-i convinge să rămân în „acordul degradat”, deşi ayatollahul Ali Khameney, a subliniat într-o alocuţiune televizată că Iranul nu rămâne în Planul Comun şi Cuprinzător de Acţiune (AJCPOA) fără „garanţii reale din partea europenilor”. „Vom respecta Acordul şi vom face totul pentru ca Iranul să-şi ţină obligaţiile”, a spus Angela Merkel. Iritarea liderilor europeni este mărturisită, şi, ieri, Angela Merkel, într-o întâlnire cu Emmanuel Macron, a şi accentuat că „Europa nu mai poate conta pe SUA pentru protejarea, în toate circumstanţele, a intereselor sale şi în consecinţă îşi ia destinul în mâini”. Europa este însă nepregătită pentru o frondă imediată cu SUA, deşi în discuţie este „suveranitatea europeană” în faţa marilor ameninţări şi a marilor dezechilibre. Ameninţările lui Donald Trump cu sancţionarea ţărilor europene dacă vor continua să conlucreze cu Iranul, a sunat a şantaj, pentru Emmanuel Macorn. Donald Trump nu făcuse nici anterior un mister din ostilitatea sa faţă de Acordul nuclear, convenit de predecesorul său, Barack Obama, considerându-l „oribil şi parţial”. Deşi, Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (AIEA) reiterase că nu există niciun indiciu credibil, conform căruia Iranul dezvoltă activităţi de producere a bombei nucleare. Dar Donald Trump, prin nominalizările în posturi strategice, din ultima vreme, se înscrie într-o linie ultraconservatoare, care pledează pentru schimbarea regimului de la Teheran, ceea ce irită teribil Iranul. Pentru moment se prefigurează evoluţii neclare, pentru marile antreprize occidentale, dar chiar americane din aeronautică, energie, sectorul bancar şi financiar. Gigantul General Electric, cu preocupări în exploatările gaziere, Boeing, cu contracte de 20 miliarde dolari, apoi actorul economic francez Total, asociat grupului chinez CNPC, cu un acord de 5 miliarde dolari, consorţiul de autoturisme Renault, care a vândut 160.000 de maşini în Iran anul trecut, grupurile hoteliere europene între care Accor şi aşa mai departe, sunt firme care se văd supuse riscului imens. După 3 ani de relativă stabilitate a preţului petrolului, acesta a revenit la 77 dolari barilul. China şi Rusia, mai puţin expuse pe pieţele americane, decât europenii, au interese mari în Iran. Şi lucrurile se complică de-a dreptul. Generalul Mohammad Ali Jaferi, şeful Gardiernilor Revoluţiei, armata de elită a Iranului, a salutat deschis „ieşirea SUA din acord”. „A fost clar de la începtu că SUA nu sunt demne de încredere”. Suntem aşadar tot mai aproape de un scenariu cu consecinţe proaste: război sau pace în Orientul Mijlociu pentru perioada imediată. Vizitele de la Washington ale lui Emmanuel Macron şi Angela Merkel s-au dovedit a fi inoperante şi rămâne de văzut dacă cei doi lideri europeni vor fi doar simpli spectatori sau actori majori la pagina de istorie care se scrie. În toată povestea aceasta privind Iranul, există precedentul… irakian: în 2003 europenii s-au divizat în faţa deciziei fatidice a preşedintelui american George W. Bush de a invada Irakul pentru înlocuirea dictatorului Saddam Husein. Regatul Unit, condus de liderul laburist Tony Blair şi noile democraţii occidentale şi orientale, intrate în NATO, s-au alăturat Washingtonului. Doar Franţa şi Germania s-au opus dorinţei lui George W. Bush, considerând neconcludente probele deţinute privind armele de distrugere în masă. Războiul din Irak a fost o eroare strategică, un război fără sfârşit, care a permis apariţia terorismului şi ascensiunea Iranului.
