Preşedintele României, Klaus Iohannis, a conferit, deunăzi, Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Cavaler doamnei Ileana Vulpescu, scriitoare cunoscută, la propunerea ministrului Culturii şi Identităţii Naţionale. Asta inserează comunicatul transmis presei de Preşedinţie. Doamnei Ileana Vulpescu i se recunoaşte, pe bună dreptate, aportul la creşterea valorii literaturii române contemporane, prin opera proprie, dar şi traducerile prin care a deschis iubitorilor de lectură posibilităţi noi de a lua contact cu literatura universală. Gestul preşedintelui Klaus Iohannis merită de-a dreptul salutat. Şi spunem acest lucru nu din complezenţă şi nici dintr-un parti-pris de circumstanţă, Ileana Vulpescu – plecată din Bratovoieştiul Doljului, niciodată uitat – fiind din iunie 2015 Cetăţean de Onoare al Craiovei. Ci dintr-un alt motiv, şi iată-l: se mai „repară”, cât se mai poate, dintr-o nedreptate partizană a criticii literare, care nu i-a putut ierta Ilenei Vulpescu publicistica politică, de care s-a lăsat sedusă în perioada imediat post-decembristă, şi mai ales o anume „simpatie” pasageră pentru revista „România Mare”. Care, de altfel, a şi premiat-o. Prozatoare, romancieră şi traducătoare, „o aristocrată a prozei feminine actuale”, cum s-a spus, Ileana Vulpescu, cercetătoare la Institutul de Lingvistică – reţine, pentru prima dată, atenţia, în librării, prin romanul „Arta conversaţiei” (1980), după ce publicase romanul „Rămas bun” (1975), în care dezvoltă conversaţia ca tehnică şi artă. O radiografie a sufletului unei femei doctor (Sânziana Hangan), o fiinţă sensibilă, mereu îndrăgostită de bărbaţii din jurul ei, care s-a legat de un scriitor (Alexandru Bujor), din dragoste, oferindu-i o fiică frumoasă (Maria). Cei ce discută cu Sânziana, discută şi între ei, dar şi cu alţii. Şi nimic nu pare mai indecent decât confidenţele pe care un bărbat le face unei femei despre o altă femeie. Un partener onorat cantitativ este medicul Pavel Vlas, însurat, cu doi copii, cu care este concepută Ana, cealaltă fiică, la câţiva ani după divorţ. Temele de dialog sunt mai ales femeieşti şi casnice, apoi evenimentele din anii ’50 de demolare a mişcării legionare din mediul medical. Se citează opere literare, vorbe şi vorbuliţe, conversaţiile sunt bruiate de precizări, amintiri, scene complementare. Se monologhează, se meditează şi biografia personajelor se compune pe nişte coordonate foarte clare şi precise. Nu e nicio artă a conversaţiei, nici la personaje şi nici la autoare, cum s-ar putea crede. Adevărata valoare a romanului, prea puţin comentată, a stat în eleganţa stilului, conciziei şi claritatea de cristal a unei moraliste, hrănită sesizabil cu copioase lecturi franceze. Romanul a avut priză la cititori şi era de bon-ton să îl ai pe noptiere. Paradoxal, întâlnim acelaşi univers şi în romanul „De-amor, de-amar, de-inimă albastră” (2015), bine construit din punct de vedere psihologic, agreabil la lectură, prin claritatea naraţiunii. Referirea la buna instrucţie şcolară dobândită la Liceul „Elena Cuza” din Craiova, pe care scriitoarea l-a absolvit, constituie un frumos omagiu adus acestui lăcaş de învăţământ craiovean. Evident că nu vom enumera toate cărţile Elenei Vulpescu, dar nu putem să le omitem pe cele din anii din urmă: „Arta compromisului” (2002), „Noi, doamna doctor, când o să murim?” (2012), „Viaţă, viaţă, legată cu aţă” (2007) , „Notă informativă bătută la maşină” (2011) şi „Preludiu” (2017). Toate cărţile sunt impresionante prin prospeţimea stilului elevat. O precizare în final: reamintim că Ileana Vulpescu a donat Bibliotecii Judeţene „Aristia şi Alexandru Aman” câteva mii de volume, de cărţi literare, unele în limba franceză, ceea ce probează o apartenenţă organică a fiinţei sale la aceste meleaguri, pe care nu le-a uitat.
