În Arhipelagul Gulag (1973) Alexandr Soljeniţîn povesteşte istoria lagărelor sovietice de reeducare prin muncă şi a reţelei informaţionale pe care le-a creat şi susţinut. Din experienţa sa personală amară aminteşte că pe vremea când era căpitan în Armata Roşie, în al doilea război mondial, a întreţinut o corespondenţă personală cu un prieten de şcoală, care uneori îl mai critica pe Stalin. Ca măsură de precauţie, nu-i spunea pe nume, ci vorbea doar despre „mustăcios”. Dar asta nu i-a fost de mare folos. Scrisorile sale interceptate şi citite de poliţia secretă, în februarie 1945, când era pe front în Germania, i-au fost fatale. Următorii 8 ani i-a petrecut în lagăre de muncă. Multe dintre ideile şi poveştile lui Soljeniţîn sunt încă relevante. La o întrunire raională de partid, din regiunea Moscova, la sfârşitul anilor 30, s-a făcut apel să i se aducă un omagiu lui Stalin, iar publicul care ştia că este urmărit îndeaproape, a izbucnit în aplauze. După 5 minute au început să doară palmele. Totuşi: cine va fi cel dintâi care se va opri? Şi aplauzele au continuat: 6 minute, 10 minute. În sfârşit în minutul a 11-lea, directorul fabricii de hârtie şi-a riscat viaţa, s-a oprit din aplaudat şi s-a lăsat în scaun. Toţi cei prezenţi s-au oprit imediat şi ei. În acea noapte, poliţia secretă l-a arestat pe director şi l-a trimis în gulag pentru 10 ani. Anchetatorii i-au adus aminte: să nu te mai opreşti niciodată primul din aplaudat. Testul aplauzelor era unul de loialitate care presupunea că, intensitatea şi cadenţa lor, sugera dovada iubirii fără limite a conducătorului iubit. Se mai aplaudă şi astăzi, e drept nu ca atunci.
