Căderea unui prim-ministru, după ce solicitase un vot de încredere în Adunarea Naţională, anticipând deznodământul, e similară cu o sinucidere. În Elveţia, „Le Temps” atrage atenţia asupra „cifrelor foarte dure” la bascularea lui Francois Bayrou: 364 voturi contra, mai multe decât cele care l-au doborât pe Michel Barnier, o parte provenind chiar din blocul central, aliat şi membru al guvernului până acum. Cotidianul belgian „Le Soir”, deloc amabil cu liderul MoDem, scrie că Barnier se alătură cimitirului, nu al elefanţilor, ci prim-miniştrilor împiedicaţi. Pentru „El Pais” extraordinarul contorsionist a ajuns să provoace repulsia francezilor. Danezii de la „Berlingske” cred că Macron schimbă prim-miniştrii la fel de des pe cât ne schimbăm lenjeria intimă. Din ce în ce mai nepopular, pentru „Il Manifesto”, Macron scufundă Franţa, iar pentru „Il Fatto Quotidiano” „acest lucru ar putea avea consecinţe pentru întreaga Europă”. „The Guardian”, evocă problema bugetului la căderea lui Bayrou, dar criza franceză este mai profundă. Legătura dintre clasa politică şi alegători a fost ruptă, Bayrou devenind întruchiparea unei puteri acordată celor care au ieşit ultimii la alegeri. Avem similitudini şi la Bucureşti. În Portugalia, „Publico” rezumă fără îndoială cel mai bine situaţia în editorialul său: regele e mort şi nimeni nu strigă „trăiască regele”. Al doilea mandat al preşedintelui Francez se poate transforma într-o înfrângere prelungită pentru întregul sistem politic. O criză de regim este mai mult ca niciodată principala teamă a aliaţilor Franţei.
