Doar atât: avea cabinetul de lucru al… actualului „prefect”

Mai discutăm, din când în când, la telefon şi îi recunosc repede vocea, uşor baritonală, semn că nu s-a prea jucat „cu fumatul” la viaţa sa. O şi recunoaşte, fără emfază, deşi toate sfaturile, cum se obişnuieşte, i-au venit pe invers. Cât s-a aflat la Dolj, în cea mai înaltă demnitate politică a vremurilor – fusese instalat prin noiembrie 1987 – m-a considerat, mărturisit, „amic întru fotbal”, ceea ce mi-a fost de folos când a primit dispoziţia „de sus” de tot să mă raşcheteze din presă, de la „Înainte”, pentru… perestroika. Mai exact, lăsasem să apară la prima pagină, din oboseală, în calitate de „cap limpede” (suprarevizor) un titlu ce exprima clar că ar fi luat cuvântul la încheierea lucrărilor unei plenare a CC al PCR premergătoare ultimului congres, din 1989. Al XIV-lea. Când în astfel de împrejurări nu lua cuvântul – simbolistica era  specială – decât secretarul general al partidului. Mult prea iubit şi mult prea stimat, încât a încheiat socotelile cu lumea cum bine se ştie. M-am ales doar cu ceea ce se considera premergător celei mai grave sancţiuni, în secretariatul judeţean Dolj al PCR. Pedant, cu abordări raţionale, întotdeauna îngrijit în exprimare, cu acces la neologisme, dar şi la linia clară de sosire a propoziţiilor din frază, cu o retorică mai puţin previzibilă, dacă nu chiar fragedă pentru acele vremuri, proba că este universitar, şi nu unul de duzină, ci unul care terminase Dreptul la Bucureşti, ca şef de promoţie, familiarizat cu sala de lectură şi biblioteca. Şi notele mari. Îmi povestea despre toate acestea o fostă colegă de grupă, distinsa soţie a medicului craiovean Andrei Bondari. Dar acestea sunt mizilicuri pe lângă problemele mari economice care îl aşteptau şi-l asfixiau zi de zi. Doi ani a stat la Craiova, locuind unde locuiseră şi predecesorii săi, şi n-am agăţat şi noi, ăia care ne numeam ziarişti, vreo veste, măcar una, despre vreun chefuleţ, mai prelungit, sub semnul decenţei, cu lăutari, ca oamenii buni, şi tot tacâmul. Nimic. Şi tâmpeniile cu duiumul publicate, gen Tirmăneanu, despre foştii demnitari, n-au putut evita spoiala de decenţă, în care i s-a evidenţiat sistematic sagacitatea. De excepţie. Fostul şef al diplomaţiei române Ştefan Andrei, de loc din Podari, în memoriile sale „Stăpânul secretelor lui Ceauşescu. I se spunea Machiavelli” (Ed. „Adevărul”, 2011), îl vedea “o piesă grea” într-o altă formulă guvernamentală, de socialism cu faţă umană, fără El şi Ea lideri ai partidului. Sigur că era comunist. Mai degrabă eurocomunist. Sigur că discuta cu omologul său din judeţul de peste Carpaţi. Care îl evaluase corect. Sigur că avea priză la intelectuali. Sigur că nu-şi uitase foştii colegi de facultate, acum la instanţele şi parchetele din Craiova. Cum a şi dovedit-o. Dar, peste toate, era de o prudenţă descumpănitoare. Şi aici am amintiri. Şi nu cred că se simţea confortabil în absenţa oricărei confruntări teoretice, în afara celei discrete, din familie, unde se întreba de ce nu se proclamă primul rege comunist. Cum scrisese Virgil Tănase în revista franceză “Actuel” de a ieşit un scandal groaznic. Ce încasa de la centru nu se mai pune. Să nu omitem: iubea echipa de fotbal şi sportul în general. Internaţionalul de fotbal Gică Popescu relatează undeva, în cartea ziaristului Daniel Nanu, cum a fost convins să revină „acasă” după stagiul militar de la Steaua. Emoţionantă discuţie. Şi acum o întâmplare banală, dar sugestivă dintr-un anumit punct de vedere. Utilizasem un clişeu ca atâtea altele, un stereotip dinamic într-o cronică de fotbal, scrisă pe picior, în viteză, inserând formularea „ba, din contră”, atât de mecanică. M-a taxat după vreo două-trei zile, aşa cum se vede din scanarea alăturată. „Cu prietenie”. Când i-am replicat, într-o proximă împrejurare, profitând de o ocazie, că era vorba de o „formulă de întărire”, şi am făcut gramatică intensivă cu doamna Florica Şuteu, mi-a spus zâmbind maliţios: „Aia e în capul tău!”. De dată recentă a scos tratatul teoretic alăturat de Drept al muncii, un „cărţoi” de 920 de pagini. În care are expertiză. Adică este doctor în Drept. Cum venise şi la Craiova. Numele lui: Ion Traian Ştefănescu. Avea cabinetul de lucru al actualului reprezentant al Guvernului în teritoriu din Palatul Administrativ. În plan politic, îndeplinea funcţia deţinută, să zicem, de deputatul Claudiu Manda. Vorbea impecabil franceza, fusese liderul studenţilor, ministrul Tineretului,  “vice” la cultură şi peste toate era cult. Stigmatiza semidoctismul activiştilor de duzină. Cunoştea Doljul. N-am vrut să-i fac un portret roz, pe care oricum l-ar fi meritat, dar un ziarist, din leat apropiat, de la „Evenimentul Zilei”, Horia Tabacu, mi-a luat-o înainte cu o „Amintire din Epoca de Aur”. Şi nu comit o imprudenţă opinând că şi el, ca şi mulţi alţii, a vrut doar binele acestor meleaguri. că a prevăzut totul şi nu a putut evita nimic, cun spunea Ştefan Andrei că i-ar plăcea epitaful, este o altă discuţie. Ce a ieşit… Nimeni n-a mai luat în seamă meritele sale, câte au fost.