Toată lumea sau poftim mulţi dintre cei care au avut câte ceva de povestit, de amintit, de retrăit, cu Mircea Lucescu, săvârşit din viaţă, în urmă cu câteva zile, a făcut-o pe un ton patetic, la o manieră decentă circumscriindu-se unui scenariu civilizat. Cunoscut în lumea fotbalului mare, Mircea Lucescu a plecat dintre noi. Suntem mai săraci. Sobrietatea pe care o presupune ritualul săvârşirii cuiva din lumea pământeană s-a respectat pe deplin, deşi Mircea Lucescu nu avea nevoie de o renovare postumă. Cam lungă introducerea, cam mare ocolul. De fapt, subiectul e altul. Mircea Lucescu rămâne în istoria fotbalului românesc, soclul e înalt şi nu ca să îl înobileze pe răposat. Are meritele lui, reamintite în aceste zile, până la detaliu. N-a iubit, ceea ce a fost absolut firesc, Craiova. Într-un interviu cu Constantin Oţet, în vara anului 1983, după semifinala de neuitat a Cupei UEFA, la revenirea dintr-un turneu de pregătire în Olanda (se apropia dubla cu Hajduk Split) antrenorul craiovean atingea coarda sensibilă a relaţiilor cu selecţionerul Mircea Lucescu, un produs veritabil al clubului Dinamo Bucureşti. Dar câtă vorbărie, atâta prostie. Eram în fosta Sală Polivalentă, arhiplină, înaintea unui meci al reprezentativei României cu echipa Turciei, invitat din partea presei locale. Eram după Euro 84, unde Geolgău –autorul golului de la Bratislava- fusese lăsat acasă şi alături de ziaristul Ioan Chirilă, Mircea Lucescu, Gheorghe Hagi, Costică Ştefănescu şi care au mai fost, se prefaţa partida de a doua zi, de pe stadionul „Central”. Gheorghe Hagi debutase deja la echipa naţională, într-o partidă cu Norvegia, la Oslo (0-0) dar apărea în faţa suporterilor craioveni, după ce „refuzase” (nu de capul lui) Craiova unde fusese admis la Facultatea de Ştiinţe Economice. Mircea Lucescu, aproape mă implora să spun ceva, care „să meargă” la sufletul suporterilor craioveni, altminteri ostili fostului jucător constănţean. Întâmplarea făcea ca revista „Guerin Sportivo”, care atribuia anual „Premiul Bravo” celor mai talentaţi tineri jucători europeni sub 23 de ani, să-l plaseze avantajos pe Hagi şi revista îmi parvenise. Am croşetat un portret decent al celui care avea să marcheze unul din golurile reprezentativei României (3-1) şi avea să aibă cariera cunoscută. Într-o altă împrejurare, Mircea Lucescu, însoţit de Mircea Pascu, de la FRF, au venit la Craiova, în timpul unei şedinţe a secţiei de fotbal a clubului Universitatea, în care se discuta… suspendarea lui Nicolae Negrilă, pentru o întâmplare. Eram înaintea partidei de la 1 mai 1985, România – Anglia, din preliminariile Campionatului Mondial şi reprezentativa Albionului avea o extremă de bandă stângă Barnes, care nu putea fi strunită decât de… Nicolae Negrilă. S-au aranjat bine lucrurile, adică şedinţa a ieşit aşa cum trebuia. Şi am fost… „amestecat”. Pe mandatul de preşedinte al clubului din Bănie al lui Ion Crăciunescu, Mircea Lucescu, de data aceasta antrenor la Rapid, a încercat o înţelegere cu clubul din Bănie care „n-a ieşit”. Că Universitatea a irosit participarea în cupele europene este adevărat, dar aici discutăm despre altceva. Dumnezeu să-l odihnească în linişte şi pace!
