Sărbători Pascale cu sănătate şi încredere în viitor!

Parcă, mai altfel anul acesta, perioada de aşteptare a unor zile senine cu soare blând primăvăratec, premergătoare zilei Învierii Domnului, ziua în care renaşte speranţa, credinţa şi dragostea, a fost excesiv perturbată de agitaţia, fără măsură, petrecută pe scena politică, de măsurile de austeritate neliniştitoare ale guvernului în funcţie, menite să alunge orice bucurie. Nu e nevoie de prea multe comentarii. Cu toate acestea, pentru câteva zile, participăm cu toţii, ceea ce ni se întâmplă tot mai rar, la un crez comun, dincolo de opţiunile de conjunctură ale fiecăruia. Atmosfera de sărbătoare se instalează uşor şi e firesc. Sărbătoarea Paştelui nu e doar celebrarea unui mister, e totodată îndemnul de a depăşi marasmul zilnic, de a delegitima tristeţea, de a contracara toxina vieţuirii posomorâte, a sufletului posac, a dezabuzării lucide. Nu e vorba să te bucuri exaltat, fără motiv, dar nici să colecţionezi motive de melancolie, dacă nu chiar de depresie. A-ţi pierde speranţa e un păcat, un eşec al sufletului, chiar dacă unul favorizat de împrejurări nefaste. Pentru pierderea speranţei nu putem învinovăţi pe nimeni. E o problemă personală, care nu se reglează pe stradă. Definită corect, speranţa nu are comună măsură cu fericirea. „Dăruind vei dobândi”, repeta monahul Nicolae Steinhard. La tot ce se întâmplă, Biserica ar fi trebuit poate să ne apere, mai mult, cu tact şi empatie, pe fondul ascensiunii ideologiilor progresiste. Biserica trebuie să renunţe la psihologia cetăţii asediate. Teologia creştină a triumfat prin bunătatea sufletului, lumina credinţei şi inteligenţa argumentelor. De acord: într-o societate pluralistă, cu voci pro şi contra, nu ideologizăm creştinismul, o face Vladimir Putin, dar o puzderie de sofisme viclene au relevat existenţa unei duble comenzi. Altfel credinţa va deveni un amestec inert de telenovelă, folclor, propagandă, superstiţie, conformism ipocrit şi tot ce mai vreţi. Paşte fericit tuturor!