Un documentar care cu siguranţă nu i-a făcut plăcere lui Hubert Vedrine, fost consilier al preşedintelui francez Francois Mitterrand, a fost difuzat aseară pe Canal+ (23.50, ora României). El a reluat ancheta asupra misteriosului atentat contra preşedintelui rwandez Juvenal Habyarimana, comis la 6 aprilie 1994. Atunci, avionul prezidenţial se întorcea de la o conferinţă regională în Tanzania şi în apropiere de momentul aterizării la Kigalli, capitala rwandeză, a fost lovit de două rachete. N-a supravieţuit nimeni şi atentatul nu va fi revendicat, dar va da semnalul declanşării unui genocid: în trei luni, peste un milion de tutsi vor fi masacraţi, sub pretextul „răzbunării morţii liderului”. Francois Mitterrand era bolnav, dar, cu toate acestea, a fost criticat pentru faptul că a înarmat, a instruit şi a sprijinit armata dominată de hutu. După ce Habyarimana a murit, hututsii i-au masacrat pe tutsi, iar misiunea franceză de menţinere a păcii, operaţiunea „Turquoise”, nu a reuşit să oprească măcelul şi, afirmă tutsiţii rwandezi, instituind atunci o zonă tampon, le-au permis ucigaşilor hutu să fugă. Secvenţa finală, care risca să-l enerveze pe secretarul general de la Elysee, prezintă un Hubert Vedrine cuprins de furie. Jurnalistul de investigaţie îl întreabă dacă livrările de arme franceze au continuat în timpul masacrului. Pe scurt, dacă Franţa a continuat să-i înarmeze pe ucigaşi atunci când în epocă era „singura ţară din lume care a recunoscut guvernul genocidar”, instalat în locul celui al lui Habyarimana. Întrebarea nu-i place lui Vedrine. „Aţi spus că nu veţi pune astfel de întrebări”, se impacientează, extrem de nervos, anunţând că va întrerupe imediat interviul. Într-o secvenţă precedentă el părea jenat când acelaşi jurnalist l-a întrebat „cîte ceva despre atentat”. „Sincer, eu nu ştiu, nu”. Asta a murmurat apropiatul lui Mitterrand. Dar ce a făcut Franţa în această dramă şi în prezent complicată se întreabă, de bună seamă, telespectatorii neavizaţi, puşi în gardă doar de un conflict interetnic? Aceasta este prima anchetă realizată pentru micul ecran în Franţa de către jurnalişti belgieni, în co-producţie cu RTBF, televiziunea publică belgiană. Documentarul demonstrează nu numai că genocidul a fost planificat, dar că a fost şi scânteia declanşării unui carnagiu, tocmai când se vorbea de partajarea puterii lui Habyarimana, care acceptase rebelii tutsi din Fondul patriotic rwandez (FPR): „Atentatul a fost primul act al unei lovituri de stat organizate de propriul câmp al preşedintelui, pentru punerea în epocă a exterminării tutsi”. Extremiştii au avut sprijinul francez. Bănuiala este monstruoasă, dar realizatorul documentarului îşi demonstrează argumentele pas cu pas. Christian Quesnot, şeful Statului Major din vremea lui Francois Mitterrand, a susţinut în faţa camerei că forţele armate rwandeze (FAR) nu dispuneau de rachete. O scrisoare datată din 1991, semnată de acelaşi Quesnot, informează pe preşedintele Mitterrand că FAR recuperase rachete folosite contra FPR. De ce continuă oficialii francezi să mintă, este o întrebare. În această afacere au fost introduşi şi judecători, precum Jean Luis Bruguiere, ale cărui concluzii au fost schimbate de succesorul Marc Trevidic. În rezonanţă cu documentarul, un alt jurnalist belgian, Philippe Brewaeys, care a investigat cu Catherine Lorsignol cazul, a avut acces la documente inedite din arhivele belgiene.
