Gabriel Chifu, scriitor prolific, vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor, director executiv al revistei „România literară”, plecat din Craiova, de la „Ramuri”, în 2005, a oferit în pragul vârstei de 60 de ani un interviu lăbărţat pe două pagini de ziar pentru „GdS”, exegetului în viaţă Ion Jianu, bântuit de fiorul vieţii culturale prin părţile locului şi nu numai. Dialogul cumsecade între doi cunoscuţi, fără vreo contradicţie aleatorie sau vreun ironic malentendu, prilejuieşte rescrierea CV-ului celui intervievat, de la primele încercări literare până la cunoaşterea consacrării. Atent, chiar foarte atent la „păstrarea onorabilităţii”. Gabriel Chifu nu face excepţie de la norma noilor exigenţe post-totalitare, aceea a reevaluării şi reformulării, cosmetizării biografiei proprii din perspective avantajoase, deşi nu ajunge până la a se pretinde mai mult sau mai puţin dizident. Rămâne mai modest, plasându-şi mentorii – Adrian Păunescu, Geo Dumitrescu – în planuri şi unghiuri secundare. Aproape adumbrite. „Eram pe atunci naiv”, se confesează Gabriel Chifu, cu o discreţie de fată mare care a „comis-o” într-o escapadă cu un grup de prieteni. Umplându-ne de inconfortabilă admiraţie. Şi dacă era „naiv” în adolescenţă, bine că s-a maturizat în ’89, când a cerut de bună voie şi nesilit de nimeni să intre în Partidul Comunist, într-un moment în care în jurul nostru se întâmpla ceea ce bine se ştie. Dar, la poeţi, scriitori, deloc întâmplător, inspiraţia, mă rog, e inefabilă. Dacă are nostalgia propriei tinereţi, ceea ce este firesc, şi a unei opţiuni pentru literatură – „atracţia pentru literatură” ca să îl cităm – Gabriel Chifu este, în schimb, dispus să-şi anuleze, printr-o retrospecţie nemiloasă, pasaje întregi dintr-o biografie încurcată. Fără nici o pedanterie, ne lasă rece „cearta între oameni asemenea”, care au avut la dispoziţie ani lungi pentru a-şi verifica buna-credinţă şi le-a trebuit doar o clipă spre a şi-o contesta reciproc. Fiindcă a fi extras de la Fabrica de nutreţuri combinate din Craiova, unde era încadrat ca inginer, în precare relaţii cu conducerea, şi acum ni-l amintim pe intransigentul director Oprea Mălin, şi „a trece” prin secretariatul judeţean de partid – viza pentru revista „Ramuri” – nu era deloc o bagatelă. Şi nu puţini „prieteni uitaţi” au pus vârtos umărul, până la inconştienţă. Despre un „gips” aplicat pe un picior valid nu mai pomenim. Şi nici despre cumsecădenia Victoriei Bistriceanu. Sigur că Gabriel Chifu avea un sentimentalism juvenil, o anumită candoare pe vremea când nu căuta explicaţiile atotjustificatoare de acum la „fermentaţiile ce aveau să-l cuprindă”. De la vicepreşedintele Uniunii Scriitorilor ne-am fi aşteptat la alte accente în pledoaria sa, ca, de pildă, „cultura în vremuri tulburi”, decalajul subtil instalat în genere între mişcarea ei şi cea a istoriei. Fiindcă revista „Ramuri”, sub conducerea lui Marin Sorescu, cam asta a promovat, cu fireasca timiditate de circumstanţă: o diversitate a reacţiilor specifice ale oamenilor de cultură. Bibliografie: „Un roman intrat în «prelungiri»” (Eugen Barbu: „Incognito”, volumele II, III – „Ramuri” decembrie 1978). La autoportretul luminos şi euforic pe care ni-l livrează Gabriel Chifu nu putem decât zâmbi cu condescendenţă. E „bătut” însă măr la sagacitate de interogaţiile obediente ale intervievatorului – calificare destoinică – acesta plasând ce ştie mai bine, guduratul: „Din 2005, aţi plecat din «provincia Oltenia» în Capitală, acolo unde întotdeauna răsare soarele (…)”. B.P. Haşdeu în a sa „Istorie critică a românilor” ( Ed. Minerva 1984), Petre Pandrea şi atâţia alţii, ne asigură de altceva. Dar răspunsul, pe măsură, nu întârzie: „(…) Am spus oraşul nostru: vedeţi, încă mă mai simt craiovean, deşi pe cartea mea de identitate acum e trecută o adresă din Bucureşti”. Gabriele tată, rămâi acolo în Capitală, unde eşti, şi dacă stai bine cu memoria, ceea ce ar fi de dorit, fii convins că stai catastrofal cu altele. Cât priveşte dobândirea statutului de Capitală Culturală Europeană de către Craiova, la care se face referire, demersul presupune cu totul altceva decât simpla „miză” pe adevărate valori, despre care se susţine, „certamente, există în oraşul nostru”.