Recentele condamnări ale unor „grei ai fotbalului” nostru, cum li s-a spus, a ţinut trendul mai tuturor media de toate culorile, nuanţele şi formatele în aceste ultime zile. În nota unui comportament devenit deja o modă, presa s-a aruncat, cu aceeaşi patimă, deseori greţoasă, cu care întreţine, la limită, respiraţia mătuşilor din cartier cu jenantele afaceri idilice ale lumii mondene, generând în jurul cazului respectiv o euforie pe cât de pâcloasă pe atât de infertilă. Înţeleg că o astfel de sentinţă e o ştire peste care n-ai cum să treci, dar a o împinge spre o dezbatere atât de prelungită şi, mai mult, asezonată cu pretenţii analitice, marşând spre sociologie şi psihanaliză e nu doar o mare pierdere de timp, dar chiar o agresiune la bunul simţ. Este evident că legea este şi ar trebui să fie egală pentru toţi, cum la fel de evident este şi faptul că de zeci de ani în fotbalul românesc domneşte bunul plac al câtorva indivizi de o condiţie deplorabilă, pe alocuri, la câţiva dintre ei, jegoasă. Tot atât de adevărat mi se pare şi particularitatea lui Gică Popescu în cadrul acestui grup de infractori şi de păpuşari, mediatizaţi ani de zile, cu o dezinvoltură pe care nici măcar simpla deprofesionalizare a presei n-o poate justifica.
Nu intră, deci, în discuţie sentinţele, justiţia şi-a făcut datoria şi consemnarea ca atare a unui asemenea succes e firesc şi oportun. Nu pot însă să nu-mi asum o rezervă faţă de sportivul de excepţie care a fost fostul căpitan al echipei naţionale, cinstindu-şi cu propriul său nume pentru aproape două decenii Ţara. Nu emit în context vreo ipotetică derogare de la litera şi de spiritul legii. M-aş fi aşteptat, totuşi, la un semn indicativ măcar al unui tratament puţin diferit. Şi, tocmai de aici pornind, mi se pare că justiţia a devenit, din motive care nu-şi au rostul aici, nu un „subiect” adecvat uneia dintre puterile în stat, ci, prin supralicitare, într-o gamă de manipulări extinse la nivelul unei literaturi de consum, a sfârşit prin a fi investită cu toată simbolistica balaurului din poveste.
Fiat giustitia, pereat mundus! – o zisă romană a cărei semnificaţie primară nu presupunea mai mult decât nevoia unei bune funcţionări, în baza legislaţiei dar şi a grijii transformării ei într-un abuz, fiindcă, e sigur, dacă chiar efectul bunei ei expertize ar însemna pierirea lumii, atunci ea însăşi şi-ar subsemna sfârşitul. Or, nu încape îndoială, sunt ani buni de când multe din acţiunile la vârf ale justiţiei aduc a vânători de vrăjitoare: şi nu mă refer numai la atâtea cazuri în care consecinţe ale unor erori judiciare, unele datorate unor scopuri obscure şi interesate, altele, mai puţine, slabei pregătiri a unor magistraţi ne costă propriul buzunar.
Legând-o însă de birocraţia, stufoasă frizând pe alocuri absurdul, cu care societatea se confruntă astăzi şi împreună cu ea noi toţi, mă întreb dacă nu cumva o parte din stagnarea unor iniţiative, chiar proiecte majore, naţionale, sectoriale ori locale nu se datorează tocmai acestui veritabil şi păcătos sindrom care s-a creat şi care cultivă frica de a mai întreprinde ceva. Mă gândesc la vreun politician din rândul celor cinstiţi şi dornici de a face şi a schimba ceva, câţi vor mai fi rămas, şi cred că mai sunt, care, pus în situaţia de a risca demararea unui proiect mai ambiţios, nu se simte la un moment dat pe un parcurs birocratic năucitor şi cu suspiciuni din anumite direcţii, poate interesate, să renunţe.
Odată generalizată suspiciunea de fraudă şi de infracţiune la nivelul întregii clase, ba chiar a întregii naţiuni (fiindcă suntem chiar şi în apropierea unor astfel de supoziţii), neimplicarea, dezinteresul, abandonul în faţa unor lucruri de făcut sunt mai la îndemână şi devin nişte supape cu efect anesteziant. E cazul, verificat şi verificabil fără prea mare efort, unor edili cărora, chiar în momentul arondării, ca posibilitate, a vreunui proiect, li se atribuie, cu instigaţii „legiste”, intenţii frauduloase şi de corupţie la care nici nu s-au gândit. Cum să reacţionezi? Cu îndrăzneală, desigur, sub acoperirea onestităţii şi a legislaţiei, dar nici asta nu te va scuti de îngrijorarea că, pe un traseu birocratic haotic şi d durată, nu ţi se va găsi, îndeosebi când investigarea va avea şi acoperire politică, vreo chichiţă ce va purta, dacă nu la închisoare, atunci la o tracasare pe la instanţe din care nu vei mai ieşi niciodată întreg.
