Ce mai taci, Gary?

Dacă nu l-am preţuit cum se cuvenea pe vremea când l-am avut în mijlocul nostru pe fermecătorul şi eruditul I.D. Sîrbu, claustrat în Craiova, unde a făcut, cum spunea un alt mare dus, Marin Sorescu, un stagiu filosofic obligatoriu, până la sfârşitul vieţii, bine, cel puţin, că acum „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal” îl reprezintă în repertoriul teatrului din marele municipiu. Cartea, cum au spus-o alţii, constituie o amară meditaţie, încărcată de aforisme, raţionamente corecte despre condiţia noastră umană în trecătoarea epocă de aur. Fiindcă domnul Gary n-a mai apucat şi epoca europeană. Aşteptată îndelung, cartea Clarei Mareş „Zidul de sticlă – I.D. Sîrbu în arhivele Securităţii” (Ed. „Curtea Veche”, 2011) este răscolitoare pe alocuri, dar şi ternă, în multe capitole ale ei. Cu nume de persoane din anturajul marelui dispărut, care dădeau note informative la metru liniar, turnau neobosit „obiectivul”, fost deţinut politic, cu un zel inimaginabil. I.D. Sîrbu era lucrat însă şi de o cohortă de actori şi angajaţi ai Teatrului Naţional, care în decembrie 1989 salutau victoria revoluţiei. Nu rămâneau mai prejos alte persoane fade, fără nici un azimut moral, din peisajul intelectual al urbei, pentru care Securitatea era un fel de cenaclu prin corespondenţă. Cartea Clarei Mareş ne prezintă o Daciada informativă, în care sminteala generală este revelatoare. O singură întrebare dăinuie peste ani şi nu-şi găseşte răspunsul adecvat nici în arhivele Securităţii (1680 de pagini, legate în şapte tomuri). Era I.D. Sîrbu un intelectual atât de periculos, într-un moment în care nu mai exista nici un comunist convins în toată Craiova? Când lumea, securiştii înşişi, erau săturaţi, cel puţin din propriile declaraţii ulterioare, de delirul şi demenţa perechii sultanale, cum o numea chiar el. Ce-ar fi putut resemnatul I.D. Sîrbu să întreprindă periculos pentru ordinea de stat? Să îndemne armata de neintelectuali a Craiovei să citească? Nu cumva abordarea ar trebui să fie alta, descrisă şi de Lucian Pintilie în filmul său „După-amiaza unui torţionar”? „Încetaţi să pomeniţi ideologia ca scuză în faţa lui Dumnezeu. Există în noi, poate şi în alţii, dar nu de ei vorbim acum, ceva rău, rece şi bălos (…) care ţâşneşte afară, de îndată ce condiţiile sunt prielnice. Cine se crede acum apărat îşi va da seama într-o zi că se va fi înşelat”. Bătut ca un hoţ de cai, cum îşi reamintea în „Jurnal”, I.D. Sîrbu nu va fi influenţat pozitiv prin nici o metodă coercitivă, fiind considerat iremediabil, pur şi simplu, nebun, idiot. Există în însemnările lui I.D. Sîrbu un scriitor cu o simbolostică aparte, A.E. Baconschi, căsătorit în Goicea Mică. În 3 martie 1977 l-a întâlnit în Bucureşti, la numai câţiva metri, şi a ezitat să îl salute. O mai veche întâmplare, petrecută cu mulţi ani în urmă, prin iarna lui 1953, îl îndemnase la reticenţă. Deci: „Urcam cu Blaga pe o pantă uşoară, ce ducea spre biblioteca Universităţii. Deodată, pe partea opusă a străzii, am zărit un grup de scriitori. În frunte venea Veronica Porumbacu, după ea Mihai Beniuc, însoţiţi de 4-5 poeţi tineri. Blaga i-a zărit şi avea ochii excelenţi. A pus capul în pământ şi s-a făcut că nu-i observă. Baconschi, singur, s-a desprins din grup şi ne-a făcut gestul acela ţigănesc, scabros, din cot… Am rămas stupefiat. Blaga se înverzise”. De ruşinea gestului trăit pe 3 martie 1977, I.D. Sîrbu povesteşte că s-a întors acasă, la Craiova. A doua zi a avut loc acel cumplit cutremur. Hotelul la care trăgea de zece ani, „Victoria”, de lângă CEC, s-a făcut praf şi pulbere. Bulversarea sufletească a lui I.D. Sîrbu va veni şi din faptul că însuşi A.E. Baconschi va pieri sub ruinele cutremurului, pe strada „Tudor Arghezi”, iar orice împăcare creştinească n-a mai fost posibilă. Paginile lui I.D. Sîrbu se citesc în tristeţe şi fiindcă autorul nu iartă nimic, îndeosebi din comportamentul nostru oltenesc. Per ansamblu, judecăţile lui sunt corecte. Iată o mostră: „Politica acestui târg a fost întotdeauna să scape de istorie. Să nu mai vină turcii, să plece austriecii, să nu treacă şi să rămână ruşii. Nu am dorit să avem personalităţi aici. Le-am expediat la Bucureşti”. Deşi, aşa cum îi spunea Marin Sorescu, „domnule Sîrbu, e adevărat, dar şi dumneavoastră sunteţi tot oltean. Cunoaşteţi proverbul, toţi suntem de acolo de unde ne sunt soţiile”, poate că avea dreptate.