De aseară, după unele surse, de astăzi, în mod oficial, la Geneva, sunt programate discuţiile cruciale privind Ucraina şi securitatea în Europa, între delegaţiile Kremlinului şi Casei Albe. Cum Rusia exclude, ab-initio, orice concesie în cursul discuţiilor, arătându-se deja decepţionată de semnalele primite de la Washington, în urma remiterii proiectelor de acord privind garanţiile de securitate reciprocă, trimise de la 18 decembrie părţii americane, puncte de vedere pe care oficialii occidentali le-au calificat „inacceptabile”, pesimismul este la cote ridicate. Părţilor din acorduri li se propune să nu desfăşoare arme nucleare în străinătate şi să le retragă pe cele deja desfăşurate, să nu amplaseze arme şi forţe în regiunile unde acest demers ar putea fi interpretat de cealaltă parte drept o ameninţare la securitatea naţională şi, de asemenea, să nu intreprindă acţiuni ce pot afecta securitatea unuia celuialt. Mai clar, SUA ar urma să renunţe la angajamentul de extindere în continuare a NATO pe direcţia estică şi, de asemenea, la primirea în alianţă a statelor care anterior au făcut parte din URSS. Această cerinţă vizează cu precădere cel puţin Ucraina şi Georgia –luată în discuţie şi la summit-ul NATO de la Bucureşti în 2008- amânate sine-die, prin intervenţia cancelarului Angela Merkel, susţinută atunci de Condoriza Rice, şefa diplomaţiei americane. De asemenea, Rusia şi SUA să se angajeze că nu vor desfăşura rachete cu raze medie şi mai scurtă de acţiune în străinătate şi în regiunile de unde pot doborî ţinte pe teritoriul celorlalte ţări. Ministrul adjunct de Externe rus, Serghei Ryabkov, a declarat premergător că propunerile Rusiei trebuie evaluate în ansamblu şi nu ca un meniu, din care fiecare parte poate alege ce doreşte. Cu alte cuvinte… meniul este obligatoriu. Garanţiile de securitate trebuie să fie legale, altă variantă nu există, din cauza lipsei de încredere reciprocă, pentru Rusia fiind „o chestiune de viaţă şi de moarte”, potrivit lui Dmitri Peşkov, purtătorul de cuvând al Kremlinului. Obiectivul absolut al Moscovei este evitarea unei potenţiale adeziuni a Ucrainei la NATO şi încetarea extensiei spre Est. Luna trecută Joe Biden îl ameninţase deja pe Vladimir Putin cu sancţiuni „cum nu s-a mai văzut”, dacă Rusia atacă Ucraina, unde din 2014 există un conflict între forţele de la Kiev şi separatiştii pro-ruşi, după anexarea peninsulei Crimeea. Vineri în cursul unei videoconferinţe, miniştrii de Externe ai ţărilor NATO au fost informaţi cu exigenţele, aproape imperative, ale Moscovei. De altfel de la începutul lunii decembrie contactele între Washington, Bruxelles şi capitalele europene s-au multiplicat, pe fondul dialogului telefonic Joe Biden – Vladimir Putin. Clar este că, după toate aparenţele, europenii sunt marginalizaţi, ceea ce irită, după cum s-a exprimat Josep Borrell, şeful diplomaţiei europene. În opinia lui Vladimir Putin, susţine numărul doi al diplomaţiei ruse, Serghei Ryabkov, „Biden a reuşit să apară ca un interlocutor credibil”, semn că se caută şi o divizare a comunităţii transatlantice. O nouă arhitectură a securităţii pe continentul european, pe „modelul Yalta”, este ceea ce doreşte Vladimir Putin, obsedat de ideea contagiunii democraţiei liberale, ce ar putea veni din Ucraina ameninţând regimul său. Se anunţă negocieri complicate şi pericoloase, la cât de imperative sunt cererile Moscovei. Se va trage de timp, în căutarea unei soluţii convenabile, să nu uităm că sunt programate tot în această săptămână negocieri ale Moscovei cu NATO, după ce Vladimir Putin a spus la conferinţa anuală de presă, din sala centrală a expoziţiei Manej, că „Rusia a fost păcălită, a fost minţită cu neruşinare în anii 90, a fost asigurată că NATO nu se va extinde spre Est şi (…) suntem în pragul casei noastre, nu mai avem unde să ne retragem”. Urmează aşadar o săptămână diplomatică de înalt risc, în faţa unei table de şah de care pomenea Zbigniew Brzeziński, fost consilier pe probleme de securitate naţională, cu ani în urmă, în cartea sa cu acelaşi nume.
