În Franţa s-a pus capăt statutului de membru de drept al Consiliului Constituţional pentru foştii preşedinţi ai republicii: anunţul a fost făcut luni, 7 ianuarie a.c., de Francois Hollande, şi deschide calea unei reforme constituţionale, în vederea unei mai bune separaţii a puterilor. Ştirea survine în urma concluziilor Comisiei de renovare şi deontologie a vieţii publice, condusă de Lionel Jospin, şeful statului intenţionând reducerea ambiguităţilor care persistă în exercitarea rolului de arbitru al unei instituţii ai cărei membri sunt ei înşişi desemnaţi politic. Titlul VII al Constituţiei (articolele 56, 63) defineşte componenţa şi misiunea Consiliului Constituţional, garantul constituţionalităţii legilor organice sau a respectării întocmai a legilor ordinare, în cazul sesizărilor. Consiliul Constituţional mai veghează la regularitatea referendumurilor şi a alegerii preşedintelui Republicii, deputaţilor şi senatorilor. De exemplu, chiar la 18 octombrie 2012, Consiliul Constituţional a anulat alegerea deputatului UMP, Patrick Deverdjians şi a centristului Henri Plagnol pentru nerespectarea codului electoral. Tot Consiliul Constituţional se va pronunţa prin „da” sau „nu” asupra conturilor de campanie ale lui Nicholas Sarkozy la ultimele alegeri prezidenţiale, după respingerea „raportului financiar”, la 21 decembrie, de către Comisia naţională de conturi, şi finanţări politice. În versiunea sa din 1958, Constituţia Franţei nu prevedea o posibilă sesizare a Consiliului Constituţional decât din partea a patru înalţi demnitari de stat: preşedintele Republicii, primul-ministru, preşedintele Adunării Naţionale şi preşedintele Senatului. Doar aceştia puteau solicita instituţiei menţionate verificarea constituţionalităţii unei legi adoptate de Parlament, înainte de promulgarea ei. Prin revizuirea din 1974 s-a extins „plaja sesizărilor”, dobândind acest drept şi grupurile de 60 deputaţi, respectiv tot atâţia senatori. Reforma constituţională din iulie 2008 a bulversat rolul Consiliului Constituţional, conferindu-i şi competenţa verificării constituţionalităţii unei legi după intrarea în vigoare. Astfel încât, orice justiţiabil poate depune o solicitare de neconstituţionalitate la Tribunal, care va decide transmiterea sau netransmiterea la Curtea de Casaţie sau la Consiliul de Stat, pentru a decide sau nu continuarea la Consiliul Constituţional. Excluzând cazul specific al foştilor şefi de stat, Consiliul Constituţional este compus din nouă membri, cu mandat neregenerabil de nouă ani. Reînnoirea se face prin câte o treime, la fiecare trei ani. Trei membri sunt numiţi de preşedintele Republicii, trei sunt numiţi de preşedintele Adunării Naţionale şi trei, de preşedintele Senatului. Prin urmare, componenţa este eminamente politică. Constituţia din 1958 prevedea că foştii preşedinţi ai Republicii sunt, pe viaţă, parte a Consiliului Constituţional. „Consiliul Constituţional după 2008 s-a transformat considerabil, a afirmat, luni, Jean-Louis Debré, preşedintele instituţiei. Când eu am sosit în Consiliu, în 2007, noi în aveam în jur de 30-35 de decizii pe an, acum am ajuns la 250”. În faţa unui asemenea rol sporit şi, eminamente, încărcat cu chestiuni secundare, foştii preşedinţi ai Republicii nu mai au un loc în Consiliul Constituţional, a comunicat acelaşi Jean-Louis Debré. Ceea ce ar trebui evidenţiat este că între Curtea Constituţională a României şi Consiliul Constituţional din Franţa există destule similitudini. Ori, dacă acolo s-a ajuns la concluzia că trebuie făcute corecţii, privind ansamblul competenţelor, chiar şi modalitatea desemnării judecătorilor, ce să mai spunem de Curtea Constituţională a României, atât de supusă presiunilor politice. Şi nu numai.
