În peisajul presei craiovene, numele lui Mircea Pospai este unul care contează, fără îndoială, şi acum şi peste vremuri, când se va reactualiza actuala istorie existentă. Este preşedintele UZP filiala Dolj, la al doilea mandat, care recent şi-a reînoit comitetul de conducere, o organizaţie care îşi propune multe deziderate, convinsă din capul locului că nu le va putea realiza integral, dar cu câteva „ţinte”, să le spunem aşa, atinse: evocarea unor personalităţi ale vieţii culturale craiovene, prezenţa la Târgul de carte Gaudeamus, dar şi în viaţa publică, în zona societăţii civile, stimularea creşterii notorietăţii actului jurnalistic ş.a.m.d. Agenda nu e deloc searbădă. Îmi propusesem un inteviu cu Mircea Pospai, fost coleg de redacţie la „Înainte”, vreo 4 ani, şi doar câteva luni la „Cuvântul Libertăţii”, întrucât s-a reîntors la prima sa dragoste, de redactor radio, unde a ars etapele până la funcţia de director, longeviv (1998-2013). Vreme de un semestru, să nu uit, am făcut echipă la una din catedrele Facultăţii de Jurnalism din Craiova. Interviul n-a ieşit, fiindcă în timpul discuţiei noastre am realizat că presupoziţiile, pe care se întemeiază un interviu erau incerte în cazul nostru. Cum nici o întrebare nu trebuie să fie convenţională, şi nici un răspuns conjunctural, proporţia între autenticitate şi discreţie n-ar fi fost justă, încât am căzut reciproc într-o confesiune tonică, specie camuflată a interviului. Fiind şi membru al Uniunii Scriitorilor, cu 18 cărţi editate, între care romanele „Reîntâlnire neaşteptată (1986), Cariera (1989), Casa din altă viaţă (2000), Căruţa merge mai departe (2012)”, Mircea Pospai are autoritatea relativă a celui întrebat, ca persoană relevantă, cât de cât interesantă. Altceva încurca lucrurile: orice interviu presupune şi întrebări incomode, intervievatorul neputând ceda tentaţiei de a menaja prea multe susceptibilităţi. Or m-am temut de a nu respecta nici această regulă. Cu Mircea Pospai aveam amintiri comune, greu de uitat: un sfârşit de an 1989, tumultos pentru redacţia „Înainte”, acuzată de derapaje ideologice soldate cu schimbarea redactorului-şef şi sancţiuni grave (nu mai reamintim subiecţii), aducerea lui Romus Dima ca redactor-şef, cel care la 4 septembrie 1978 fusese numit, prin Decret Prezidenţial, secretar de stat la ministerul de Interne, pe postul vacantat de… defecţiunea lui Mihai Pacepa. Nimeni din redactorii “Înainte”, nu mai prezenta credibilitate şi încrederea necesară pentru asemenea funcţie. Sunt multe de spus, dar ar fi însemnat să cădeam într-un parti-pris, de-a dreptul greţos. Şi apoi ziua de 23 decembrie, când refugiaţi, la el în apartament, nu mai ştiam cum să procedăm cu nişte manuscrise care trebuiau să ajungă totuşi în tipografie, în condiţiile în care în împrejurimi se trăgea sau mima cu tot felul de amortizoare sofisticate. Mi-a vorbit acum despre restaurare, fiindcă asta s-a întâmplat atunci, în opinia lui. Fiecare restaurare îşi are dinamica ei; fiecare este mult prea lentă, nedeterminată, trădată. Fiecare restaurare ascunde în interiorul ei paznicii focului veşnic al obiceiurilor trecute –ultraradicali. Sinceritatea, care nu e totuşi o valoare absolută, nu ne-a părăsit. Nu oricine îşi poate permite sinceritatea, şi nu înaintea oricui şi oricum. E o întreagă discuţie pe seama ei. Mircea Pospai a fost şi a rămas, funciarmente, un reporter îndârjit. Chiar când visează. A brăzdat, de-a lungul anilor, Oltenia de la un capăt la altul, a scris cărţi bune de reportaj („Oameni între oameni -1977; Amintiri din Valea luminii -1978; Cântec la cumpăna apelor 1980”). A făcut zeci şi zeci de interviuri memorabile cu destule personalităţi ale vieţii culturale din Oltenia şi nu numai. S-a arătat simultan, distributiv şi selectiv, angajat, dar neutru ca un reportofon original şi impersonal. Cu o calitate indispensabilă: capacitatea de a acorda realului, respectiv personajelor pe care le intervieva, mult mai mult decât acorda eului propriu. Peste toate, o virtute pe cale de dispariţie, cultura, nu i-a rămas străină. Absolvent al Facultăţi de Istorie-Filozofie din Cluj-Napoca, după studii la Institutul de Istorie-Geografie din Craiova, cu un doctorat în ştiinţe economice la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, fără să epateze, Mircea Pospai păstrează o legătură intimă cu lectura. Lucrează la o istorie a Craiovei de câţiva ani buni, pe care speră să o ducă la bun sfârşit pentru a-şi încununa opera. Schiţa mea de portret ar putea lăsa impresia că este un om de o sobrietate astringentă. În realitate e comunicativ, dispune de resurse de umor, şi e o plăcere să împarţi cu el un episod de conversaţie prietenească. Peste toate, un om normal. Plecat din Cernăteştiul Doljului, dintr-o familie modestă, a ştiut să-şi administreze propria carieră. Poate impecabil. Şi peste toate, nu doar a iubit jurnalismul, dar l-a şi practicat cu o credinţă desăvârşită.
