„Educaţia este singurul domeniu, în acest moment, în care are loc o reformă”, i-a spus ministrul Educaţiei, Sorin Cîmpeanu, ieri, jurnalistului Bogdan Chirieac, invitat fiind în platoul DC News. Ceea ce a omis să adauge, la această „fudulie facilă”, este că tot o reformă au avut în vedere şi predecesorii săi, fără excepţie, fiecare simţindu-se dator să-şi aducă propria contribuţie în acest domeniu, atât de frământat de-a lungul a nu mai puţin de 30 de ani. Nu ştim cu exactitate dacă mai există vreo ţară, membră a UE, în care învăţământul de toate gradele să fie realmente poligon de încercare în fiecare legislatură. Ministrul Educaţiei, Sorin Cîmpeanu, nu excelează nici în privinţa retoricii, şi nici a logicii. Ne anunţă dramatic că învăţământul românesc a ajuns sub raport calitativ la nivelul cel mai de jos. Lăsând să se înţeleagă că mai jos nu se poate coborî. Nu probează elocinţă în afirmaţiile sale. Face doar enunţuri lapidare, din care nu se înţelege mare lucru. Prin cele două legi referitoare la Educaţie, trimise de ministrul de resort, spre dezbatere publică, se poate constata că premize de a coborî, în continuare, mai există. Şi şcola românească rămâne „în pericol”. Probabil că Sorin Cîmpeanu, fiindcă nu enumeră numele strategilor, se consideră un Spiru Haret, dacă nu cumva, mai aproape de noi, un… Mircea Maliţa. Oricum mare lucru nu înţelegi din afirmaţiile domniei sale referitoare la misiunea învăţământului preuniversitar, şi cea a învăţământului universitar. Din moment ce consideră că examenul de Bacalaureat se dă după modelul din 1997(!) după un sistem gândit pe evaluarea cunoştinţelor şi nu a competenţelor. „Intrăm în conflict cu ceea ce vrea societatea astăzi”, a spus ministrul Educaţiei, în opinia căruia „învăţământul trebuie centrat pe competenţe, pe aşteptările elevilor şi nu pe evaluarea cunoştinţelor”. Absenţa unei viziuni clare se resimte în întreaga strategie a schimbărilor propuse. Larg contestate. Ceea ce se observă este o dorinţă „de repede înainte”, adică ignorarea oricărui principiu de funcţionare a sistemului educaţional, a relaţiei dintre continuitate şi discontinuitate, stabilitate şi schimbare. În „Observatorul Cultural”, profesorul universitar emerit, Emil Păun, de la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, din cadrul Universităţii din Bucureşti, într-un articol intitulat „Profesorul – cheia reformei” chiar pune câteva accente, la o manieră elevată, competentă, stăruind între altele asupra problemei sistemului de formare a cadrelor didactice. Asupra modalităţilor de ameliorare a calităţii acestuia. Ori proiectul de lege propune o nouă rută de acces la profesia didactică. Fără ca aceasta să aibă un aport, cât de sensibil, în planul calităţii. Citez: „A fi profesor înseamnă, mai ales, a face educaţie. Pentru aceasta trebuie să fi om de cultură, să ai un minim de vocaţie, să înţelegi lumea copiilor şi a adolescenţilor, să ai calităţi afective, să ai un capital emoţional pe care să-l investeşti în ceea ce faci, care să-ţi permită structural să înţelegi dimensiunea morală a relaţiei educaţionale”(…). Proiectele ministrului Cîmpeanu nu numai că nu vor stopa declinul, dar vor pune şcoala românească într-un şi mai mare pericol. Dacă „sacul rupt” al şcolii nu mai poate fi peticit, cum lasă de înţeles, sacul nou cu adevărat trebuie să îmbrăţişeze, sau să ţină cont de numitorul comun al unor puncte de vedere, care vin din lumea dascălilor de prestigiu, al intelectualilor iubitori de ţară, şi, nu în ultimul rând, al celor care se consideră experţi. Şi care au pricopsit învăţământul românesc, de-a lungul anilor, prin expertiza lor.
