Recitesc, cu o dificultate neprevăzută şi căreia mă chinui să-i descopăr cauza, Pavilionul canceroşilor, cartea considerată emblematică a lui Soljeniţîn. Parcurg cu greutate paginile, descrierile din „Pavilion” (topos simbolic al „Imperiului Roşu”) mi se par pe alocuri terne poate tocmai prin miza autorului pe un realism sans rivages, cum îl numea marxistul, azi răspopit, Garaudy prin anii ’60, iar tipologiile prea îndatorate unui tezism „pe dos”, adică în răspăr cu cele statuate şi trâmbiţate de programele prolet-culte ale epocii.
Singurul lucru cu care mă pun de acord este opţiunea scriitorului – indubitabil genial, dar pentru mine mai mult în O zi din viaţa lui Ivan Ilici – în favoarea mixării, în graniţele unei atipice unităţi medicale, a celor două categorii de bolnavi: lager-iştii (condamnaţii pentru mai toate păcatele inventate de stalinism) şi oamenii, aşa-zicând, obişnuiţi. Cum se ştie, „clinică” de oncologie, Pavilionul pare a fi fost obligată să spitalizeze şi pe unii şi pe ceilalţi, amestecaţi, puşi la grămadă, oferindu-i autorului şansa de a configura nu doar societatea sovietică într-un ansamblu mai conform cu realitatea faptică, dar şi să-şi contureze imaginea parabolică a unui totalitarism, la rândul său, fără limite.
Cum re-lectura merge greu, dau ca din întâmplare peste o informaţie – documentară – despre un simpozion, desfăşurat la un teatru din Milano pe la jumătatea lunii august în care, luând doar ca pretext genericul („Jewuish and The City”), s-a axat, pe mai multe voci, asupra raportului dintre libertate şi servitute.
Verificate şi pe baza unor teorii, viziuni, programe, lucrări ale unor nume intrate în circuitul „global” al dezbaterilor (Peter Sloterdjijk, mai ales cu a sa Stres şi libertate, dar şi Brodski), opiniile susţinute cu acel prilej indică o realitate a lumii de azi, ale cărei păcate par a se substitui unei întregi patologii canceroase. De aici şi raportarea la lumea marelui scriitor şi disident rus. La el, canceroşii sunt, la nivel simbolic, de două categorii: cei condamnaţi, trimişi la Pavilion din diferite locuri ale gulagului, pentru care sentinţa morţii îşi pierde orice determinism lumesc, şi cei consideraţi (mai curând de ei înşişi) „liberi”, cărora sentinţa morţii irevocabile le devine un neaşteptat şi dramatic test al libertăţii ca atare. Nu reuşeşti să decizi care, dintre cei doi, tânărul, încă, Oleg ce-şi dispută şi-şi apără cu dinţii mai ales în faţa medicilor dreptul la… propria moarte, sau bătrânul „cadrist” stalinist Ruslanov a cărui sursă majoră de nefericire nu pare a fi „tumoarea” de la gât cât schimbările ce se petrec la Moscova la nici doi ani de la moartea Tătucului Lumii – şi al său personal -, Stalin.
Întrebarea neliniştitoare astăzi, în era în care imensul plonjon în hăurile virtualului transformă, sub ochii noştri, orice bârfă şi oricât de imundă într-un discurs cu pretenţie de opinie, politică, economică, etică etc., este dacă libertatea nu-i o formă – mai perversă şi mai pervertită în prezent decât oricând – iluzorie, aproape o fantasmagorie. Căci libertatea şi sclavia convieţuiesc într-o relaţie… dialectică, aşa cum ne-a insinuat bătrânul Hegel şi ca orice relaţie de acest fel – a se vedea perechea BINE-RĂU ce nu şi-a găsit „rezolvarea” prin veacuri de reflecţie nici în interiorul exegezelor religioase – funcţionează pe un model de interdependenţă.
Iau act, de pildă, fiindcă rareori mai merită citite, de sutele de postări pe reţelele sociale, ca şi pe paginile altor instanţe de presă, în care mistificarea e făţişă şi asumată imperativ, ba chiar vârâtă într-un joc al unor axiome imbatabile. Cum observa cineva, cuvântul, într-un astfel de context, capătă forma unei „coajă” ori a unei „găoace”, fără conţinut, goale, dar tocmai în vidul lui destinatarul nu-şi iroseşte şansa de a-şi scuipa literalmente propriile otrăvuri. E un fel de instituţionalizare a zarvei, într-un joc interactiv al schimbului de bârfe din care cu toţii ies învinşi, iar libertatea redusă la o nălucă. Năucitoare, din păcate, de cele mai multe ori. O scoatere din minţi.
