Acel insidios altceva

Notam, cândva, într-o pagină cu incidental caracter diaristic, că m-am întors de ceva vreme la… relecturi; culpă a vârstei, înclin să cred, dar mă întreb de nu cumva e şi un fel de gest defensiv la agresiunea inculturii şi a gustului deseori pestilenţial cu care ne incită cele mai avansate forme ale cunoaşterii, prin televiziuni şi deopotrivă prin Internet şi câte altele mai sunt.

Şi, iată că recitind, după mulţi ani (fiindcă pe clasici, atunci când nu-i recitim, îi supunem, din motive conjuncturale, unor disimulate manipulări: desţelenind un citat, pescuind cine ştie ce perlă  stilistică ori vreun nume de personaj pierdut prin memorie…), „Idiotul” lui Dostoievski, mă trezesc incitat la lectura câtorva pagini în care un conlocutor îi explică idiotului prinţ Mîşkin ce anume îl deranjează pe el în tagma, la modă pe vremea aceea (ca şi acum), a… ateiştilor.

Nu reiau aici întregul discurs – şi nu numai din motive de spaţiu – fiindcă, fidel senzaţiei pe care am trăit-o la lectură, perplexitatea celor doi convivi o putem cu destulă uşurinţă redescoperi, atesta şi retrăi în zilele noastre, în cele mai diverse şi mai neaşteptate contexte.

Succint şi esenţializat, reproşul (în definitiv al autorului însuşi, aşa cum s-a putut detecta de timpuriu în structura marelui scriitor rus) viza un viciu de inadecvare şi, la nivel stilistic, un fel de retorică suspendată: când le ceri ateiştilor – mărturiseşte conlocutorul lui Mîşkin – să-şi explice şi, eventual, justifice lipsa lor de credinţă, îţi perorează ceasuri întregi, cu vorbe de altminteri chibzuite şi chiar seducătoare, despre… altceva. Nu vei primi niciodată un răspuns, nici confesiv, adică în limitele unei sincerităţi, dorite ori mai curând nedorite, şi cu atât mai puţin a unei raţionalităţi în numele căreia îşi declară sentenţios… ateismul, lipsa de credinţă.

Mărturisesc că în toată bogăţia de trăiri purtate de geniul dostoievskian până spre neaşteptate şi memorabile judecăţi ale condiţiei umane, episodul acesta mi-a reţinut atenţia şi mi-a captat zile întregi interesul. În căutarea unei explicaţii pentru ceea ce tindea să devină obsesiv m-am trezit îmboldit de gândul că, de fapt, în acea observaţie se ascundea un ceva particular şi recuzabil ce caracterizează multe alte situaţii şi care pare a defini statutul unei întregi şi largi tipologii umane.

Cea mai convingătoare probă de verificare o întâlnim la oamenii politici şi, mai în general, la cei acoperind demnităţi publice, ba chiar şi la cei mai mulţi dintre slujitorii unor credinţe.

Chestionaţi cu onestitate asupra uneia ori alteia dintre ceea ce ei înşişi avansează drept crezuri, opinii, cu osatură „ideologică”, „doctrinară”, ba chiar dorite ca nişte episteme asumate organic şi programatic, ei vor apela invariabil la aceeaşi eschivă: îţi vor vorbi de…altceva.

În politică, experienţa asta e deja regulă: în campanii, promisiunile se prezintă ca nişte ademenitoare şi apetisante torturi, dar chiar şi în chiar prelungirea lor, la o provocare banală despre cum, de ce, când şi mai ales cum vom fi posibile şi cum vor intra în beneficiul nostru, interlocutorii noştri ne vor vorbi, în semn de explicaţii, despre acel altceva. Şi nu vizez aici numai – fiindcă nu poate fi definitiv exclusă nici într-un astfel de discurs – retorica propagandistică, fundată, cum se ştie de la latini încoace, pe mobilul persuasiunii, chit că acesta a intrat în sfera manipulării grosiere. Nici pe departe. Răspunsurile, explicaţiile, reacţiile la orice provocare de acest fel au totdeauna caracter metonimic şi în acest caz, ceva mai fericit, te trezeşti servit cu cauza în locul efectului, dar cel mai des metaforicul pare a purta întreaga responsabilitate, fiindcă în cadrul lui ceva se restituie, adică se vinde, se negociază, prin altceva.

Ar fi vorba, la o privire ceva mai analitică, de o reminiscenţă împrumutată spiritului Evangheliilor (şi desfid aici pretenţia vreunui posibil manipulator de a-şi aroga un astfel de model!), acolo unde Iisus vorbeşte, cum se ştie atât de bine, prin pilde, al căror rost – şi logică – consistă anume în declanşarea unei cercetări de sine, egală cu socratica „neştiinţă”, dar fără intruziunea „moşirii” adevărului.

     O disociere este însă obligatorie: în domeniul cunoaşterii, ştiinţifice ori artistice, acel altceva e însuşi temeiul actului creator şi investigator, resortul unei libertăţi ce-i conferă autonomie şi temeritate, pe când aici, în lumea civilă, ca să-i spunem aşa, a vorbelor clonate pe principiul unei ademeniri şi voluptatea unei himere, discuţia trece pragul absurdului şi al unei culpabilităţi pe cât de evidente, pe atât de scăpate de cuvenitele sancţiuni.